Dragoste astrală - Soarele și Luna

Dragoste astrală – Soarele și Luna, aștri titulari ai timpului

"în Texte" by

Aștri titulari

Dragoste astrală – Soarele și Luna: Soarele și luna, aștri titulari ai timpului Universal ce stau și privesc spre micul punct albastru care de abia se ține într-un fir de speranță abstractă, sperând să nu fie luat de valul fierbinte ce-l amenință necontenit, ducându-l spre marginile atemporale. Se simte… Se simte timpul care curge prin venele sub forma de cusur stelar. Leagă cheaguri de timp pierdut, de timp irosit în scenarii nefolositoare și roluri diluate în existență. Privesc cu lacrimi în ochii orbiți din cauza întunericului primordial, ce distruge drumurile spre al obscurității palat.

Dragoste astrală – Soarele și Luna

Soarele și Luna, pereche alimentată de iubirea figurabilă ce omoară distanța. Poate fi interpretată doar ca un termen superlativ sau un simplu motiv impus pentru a nu depăși limitele oarbe dorite de cușca fără gratii. Se lasă purtați în trilogia viselor pentru a putea scrie ceea ce alții se prefac că nu există. Ei spun că au uitat literele din alfabet. Chiar simțeam sentimenul de compătimire. Dar nimicul e mai aproape decât pare. S-a apropiat în timp ce vocea lor jongla bezmetic prin râul scurgerilor vocale ale isonului, încercând să scape din acest loc. Lichefiat, putred și sumbru, parcă prelins prin tunelul ce leagă punctul creator de ultimul punct care va însemna începutul.

Cei doi au căutat calea de mijloc,

dar legea le-a sugrumat speranța, drumul și viața… Viața pe care trebuia să o trăiască separat depinzând unul de altul. Înotând prin marea notelor muzicale ce se-ntreceau valuri de ecouri mute. Iluzia echilibrului în care credeau odată, nu mai este. Rămâne doar cu oscilațiile prezentului între cei doi mari poli creatori. Aceștia discută deasupra mesei rotunde pe care se aruncă zarurile, totul lăsându-se pe mâinile întâmplării sau.. cel puțin… așa preferau să creadă, trebuiau să creadă… Să creadă că dorul nu există, că suferința este o iluzie. Că iubirea este reală iar blestemul mort al poftelor vii creștea. Creștea cu fiecare bătaie intimă a inimii ce pompează speranțe fantomatice puse-n dilema insomniilor, izolându-i!
În încăperea mică și fără colțuri, acum încearcă să repare ceasul stricat din cauza neglijenței lor. Din cauza jocurilor plictisitoare știute de toată lumea. „Este bine că am pierdut noțiunea timpului”, își ziceau, le place

și chiar profită de asta…

profită de timpul pe care ceasul nu-l măsoară cu ticăitul asurzitor…
profită de pereții rotunzi…
profită de ruperea sicriului cu trei scânduri putrezite,
profită de ceea ce sunt ei și nu pot înțelege sau cuprinde cu mintea,
profită de izolarea față de vocile experților neghiobi,
profită de ei… de noi… de El…
profită de culori și grafit, de pensulă și creion;
profită de Universul ținut într-o palmă, în timp ce cealaltă crează propriul Univers…
profită… și cât ar fi dorit să lase ceasul acela și să-l dea naibii cu tot ce înseamnă el, dar parcă ceva le comandă inconștient și ei doar aplică, fără a decide, fără a se împotrivi, fără a fi stăpâni. Până la urma urmei, ei sunt pionii astrali ai mesei rotunde și doar ceasul stricat îi face să uite de timp… de prezent… de ei… de joc.


Autor: Ștefan Ciobăniță


 

Sunt elev în clasa a 11a, din Iași, pasionat de arhitectură, desen grafic ( inclusiv anatomic) și pictură. Scriu poezie și proză scurtă. Iubesc filosofia, fiind un om psihologic, comunicativ și super deschis.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi