Încă din primii ani ai existenței mele m-am regăsit într-o armonie continuă când eram înconjurat de animale.
Mi-am petrecut majoritatea copilăriei în spatele blocului, fredonând „Still Loving You“, de la Scorpions (și pentru asta, trebuie să îi mulțumesc tatălui meu pentru gustul muzical rafinat), ținând strâns în brațe câte un puiuț de câine sau pisică. Încă de pe atunci, iubirea mea pentru animale se făcea prezentă în viața de zi cu zi. Și pot spune, din adâncul inimii, că nimic nu s-a schimbat. Cum m-a scos motanul meu din depresie?
De-a lungul vieții, am avut câteva animăluțe de companie.
Animale printre care se numără un cățeluș, câteva cinteze australiene (dintre care mai am câteva chiar și în prezent), un porumbel și câteva pisicuțe. Însă toate acestea au petrecut perioade limitate de timp în posesia mea și nu au avut un impact definitoriu în viața mea. Toate astea până să îl am pe Sylvester.
Sylvester a apărut pe lume în primăvara anului 2017.
Aș putea spune că a devenit prima mea iubire (și probabil și ultima). L-am primit în vara dintre clasele a 9-a și a 10-a, o perioadă extrem de dificilă pentru mine. Perioadă în care intram în bine-cunoscuta depresie existențială a adolescenților.
Încă de atunci, micuțul motănel mi-a devenit principala sursă de fericire.
Îmi amintesc prima zi de parcă ar fi fost ieri – un ghemuleț cald de puf, cu ochi mari, mustăți lungi și urechi ciulite, puțin mai mare decât palma mea, miorlăind zgomotos în scara blocului. Și ăsta a fost începutul unei iubiri poate chiar obsesive.
Sylvester m-a învățat ce e iubirea.
În ochii lui am regăsit un univers feeric. Am găsit un lăcaș sfânt în care toate necazurile mele se disipau. Datorită lui, am început să savurez fericirea, să o regăsesc în juru-mi, și treptat, am ajuns să văd frumosul în orice.
În vremurile cele mai întunecate, mi-a fost lanternă.
În mările cele mai învolburate, mi-a fost far, și m-a readus la mal. Dacă cineva mi-ar fi spus că o pisică poate avea un impact tămăduitor asupra dispoziției mele… Aș fi crezut că hiperbolizează. M-am regăsit deseori în situații dificile, fie din punct de vedere fizic, fie emoțional, și Sylvester a fost mereu acolo, ghemuit colăcel în brațele mele, lângă mine în pat, sau doar dormind pe șifonier, veghindu-mă. În acea perioadă întunecată, simțeam cum valuri și valuri de tristețe mă afundau din ce în ce mai adânc în voidul care devenise existența mea. Simțeam că nu voi supraviețui acelei perioade.
Și totuși, uite-mă aici.
În timpul scrierii acestui articol, Sylvester și-a făcut culcuș în poala mea, uitându-se din când în când la mine, cu ochișorii lui mijiți, de parcă voia să îmi transmită ceva.
„Da, despre mine scrii, și simt că mă iubești”. Toarce, mititelul, căci știe prea bine.
Totuși, nu pot spune că motănelul ăsta e cumințenia pământului. Mi-a provocat și câteva necazuri (printre care se numără câteva bibelouri sparte, cărți ronțăite și mobilier distrus), însă n-aș putea spune niciodată că le-a făcut cu răutate. Hai să renunțăm la stereotipurile despre pisici – nu, nu sunt răutatea întruchipată, ci pur și simplu vor să descopere lumea din jur.
Pisicile pot deveni fascinate de orice, un lucru despre care aș putea zice altceva când vine vorba de oameni.
Știu sigur că Sylvester nu face năbădăi intenționat, e doar curios, asemenea celorlalte pisici. Căci doar știți cum se zice – Curiosity killed the cat. Și Sylvester al meu e al naibii de curios.
Dragostea mea pentru Sylvester este nemărginită. În fiecare zi, după ce mă întorc de la liceu, el e pe hol, mă așteaptă. Mă așteaptă să îl iau în brațe și să îi zic cât de mult îl iubesc – a devenit un fel de ritual al recunoștinței. Oricât de multe ori mi-ai putea spune că Sylvester e doar o pisică și că pisicile nu au sentimente, că se bazează doar pe instincte, eu de un lucru sunt sigur: Sylvester mă iubește. Simt asta, de fiecare dată când se ghemuiește pe pieptul meu și toarce, de fiecare dată când se alintă cu năsucul lui mic și roz pe lângă mine, de fiecare dată când miorlăie să îl iau în brațe.
În acești aproape trei ani de când îl am pe micuțul Sylvester, viața mea a devenit exponențial mai fericită.
Cu mâna pe inimă spun că nu știu unde aș fi fost acum fără el. Iar acum, când în sfârșit pot vedea adevărata frumusețe a vieții, pot face o singură afirmație sinceră: Sylvester m-a scos din depresie. Și îl voi iubi etern pentru asta.
Autor: Dragoș Măntoiu
