viscol

 


viscol năprasnic tocește degetele lui Crist
mâinile sale se topesc într-o ceară divină
curgând în josul crucii pe marmura albă
din templul speranțelor creștinești

ușa templului e deschisă larg
cârduri de ciori intră-n dans haotic
și stârnesc friguri anxioase pe spinarea sfinților
adunați în jurul focului ceresc

eu am genunchii lipiți în podeaua de piatră nobilă
mâinile au făcut răni degerate în frigul lumii
glasul meu se pierde-n licărul ultimi lumânări aprinse
într-o mare de întuneric un prea mult întuneric
mă rupe mă stinge mă ține-n genunchi m-absoarbe
într-o ipostază de piatră de mormânt

am venit aici să lupt cu demoni și umbre
și am găsit doar frig și lumină chioară
am venit la Crist să ne-ncălzim reciproc
dar sfârșim înconjurați de ciori pe întuneric
degerând împreună într-o casă sfântă
unde ușile-s deschise dar nimeni
nimeni cald


Autor: Cristian Emanuel Ștefănescu