Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în 2019

"în Texte/Poezie și literatură" by

2019 a fost un an dificil. Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în 2019? Ei bine… 

A fost un an cu suișuri și coborâșuri, dar frumos în același timp. Acest an m-a învățat multe lecții importante despre mine și despre cei din jurul meu. 2019 mi-a arătat că pot și că îmi sunt suficientă.

Mi-a demonstrat și mi-a confirmat încă o dată că la sfârșitul zilei sunt doar eu cu mine.

Mi-a confirmat că sunt doar eu cu gândurile mele. Și oricât de tare aș tânji după atenția și aprecierea celorlalți, nu o voi putea primi niciodată până când nu voi învață că eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea și că trebuie să mă ghidez după ceea ce eu îmi doresc, nu după așteptările societății.

Ca să pot fi un om care împrăștie veselie, jovialități și iubire adevărată, trebuie să mi le ofer mai întâi mie.

Am înțeles ca nu va fi nimeni lângă mine să mă strângă noaptea în brațe și sa îmi aline neajunsurile. Nu va fi nimeni care să îmi dea încrederea de care eu cred că nu sunt capabilă, că nu sunt îndeajuns de bună. Tot singură am să mă zbat cu proprii demoni, cu fricile care mi-au captivat sufletul și mă fac să simt un gol imens în stomac.
Am învățat să nu îmi mai doresc să mulțumesc pe toată lumea sau să fiu pe placul tuturor, punându-mă întodeauna pe al doilea loc și respingând copilul interior care tânjește după afecțiune și atenție.

Tot cu mine voi rămâne la finele zilei și va trebui să mă valorizez, să mă iubesc așa cum nimeni nu o va face.

M-am redescoperit pe mine cea adevarată, imperfectă, cu multe goluri emoționale și răni ce așteaptă sa fie îngrijite. Și mi-am promis că o să îmi vindec negrele și sumbrele cicatrici, o să îmi acord înțelegerea și compasiunea pe care le căutam cu ardoare în cei din jurul meu, care, de cele mai multe ori, erau oameni prea adânciți în propriile dureri și incapabili să își ofere lor înșiși dragoste.

E adevărat că niciodată nu mi-am verbalizat nevoile.

Tocmai din cauza fricii de a nu îmi arăta vulnerabilitatea, de a nu părea slabă în fața lor. Nu am știut să îmi exprim emoțiile și dorințele într-un mod asertiv, poate nici acum nu știu foarte bine, dar lucrez cu mine și încerc de fiecare dată să fiu atentă la ce îmi dictează intuiția, să mai descopăr părți uitate din mine. Descoper acest proces anevoios de dezvoltare personală, care poate suna clișeic, dar este cât se poate de adevărat.

La fiecare situație sau persoană cu care m-am confruntat de-a lungul timpului, viața mi-a demonstrat că toate se întâmplă cu un motiv.

Toate m-au ajutat să mă cunosc mai bine. M-au ajutat să îmi conștientizez trăirile și să îmi dau voie să simt și emoțiile negative, precum tristețea, suferința, dorul, frica și rușinea. Am înțeles că am de parcurs un drum greu în această autocunoaștere și vindecare profundă. Dar toate dificultățile pe care le-am întâmpinat merită doar pentru a deveni cea mai bună versiune a mea: un om bun, empatic, real, dar imperfect și plin de dragoste pură.

Am învățat să spun ,,nu” atunci când nu îmi doresc să particip undeva sau să fac anumite lucruri.

Îmi era rușine să refuz, deoarece nu voiam niciodată să-i fac pe cei de lângă mine să se simtă rău. Îmi era frică să nu supăr pe cineva și astfel, îmi provocam mie însumi disconfort și o stare negativă. Mai târziu, am înțeles că în spatele acestei incapacități se ascunde o nevoie enormă de validare din partea celorlalți. Îmi era teamă să nu pierd prieteni, oameni care ar fi putut să-mi satisfacă nevoile avide, să nu rămân singură și pierdută în această lume.

Nu refuzam aproape niciodată pe cineva. De ce? Pentru că nu îmi doream să rănesc, să dezamăgesc, să par nepoliticoasă sau răutăcioasă, să înfurii pe cineva.

Această lipsă de fermitate reprezenta o atitudine atât de nocivă în viața mea. Ulterior, am înțeles că ea încerca să acopere lipsa de încredere în mine și teama de a nu fi respinsă și lipsită de sprijin emoțional. Sunt o perfecționistă. Îmi doresc întotdeauna ca lucrurile să fie impecabile, să nu existe greșeli și să nu le dau ocazia celorlalți de a ma judeca sau critica. M-ar face să mă simt tristă și mi-ar confirma multitudinea de insecurități pe care le simt față de mine.

Acum am înțeles că nu pot mulțumi pe toată lumea și că nu sunt responsabilă de modul în care mă percep oamenii.

Perfecțiunea este distrugătoare. În toată această încercare de a nu greși, mă dezamăgeam și mai mult pe mine. Transmiteam o energie negativă atât mie, cât și celorlalți. Întodeauna voi întâlni persoane care mă vor critica și care nu vor fi de acord cu alegerile mele, mae vor cataloga greșit, dar asta nu înseamnă că au dreptate. Nu voi putea niciodată să schimb ceea ce o persoana gândește despre mine, pentru că oamenii își creează viziuni în funcție de propriile convingeri, credințe, probleme emoționale și nesiguranțe.

Opiniile celorlalți despre mine nu mă definesc.

Pentru că ei nu vor cunoaște niciodată esența mea, luptele care se duc în interiorul meu. Nu vor cunoaște momentele grele prin care am trecut și adevărul din spatele unor măști sociale.
Mă complăceam în situații pe care le consideram o pierdere de timp, chiar inutile. Dar sentimentul de vinovație și frica de a nu părea la fel ca restul, mă împiedicau să plec. Fapt care îmi aducea o mulțime de neplăceri și de frustrări interioare. Frustrări pe care nu știam cum sa le gestionez și care deseori mă epuizau psihic.

Am înțeles că nu sunt nevoită să dau explicații în fața nimănui pentru lucrurile care îmi displac. Nici pentru locurile în care nu îmi doresc să merg.

Ceea ce pe alții îi face fericiți, nu înseamnă că mă face și pe mine. Suntem diferiți, avem aspirații și pasiuni diferite. Avem principii și convingeri solide cu care venim din copilărie și e normal să fie așa. Dacă toți am fi la fel, ar exista o monotonie exacerbată și am stagna cu toții. Ne-am opri din a mai dărui iubire, creativitate și bunătate lumii în care trăim. Întotdeauna încercam să găsesc scuze și să spun ca nu pot. Când, de fapt… tot ceea ce îmi doream era să spun un clar și răspicat NU.

Dar normal că nevoia mea de validare și teama de a nu părea lipsită de bun simț.

Mă făceau sa inventez tot felul de scuze,, chiar să mint. Ce reușeam să obțin astfel? Doar un sentiment și mai mare de vinovăție, care îmi întărea nesiguranțele. Un sentiment care mă făcea să decad și mai mult în ochii mei, pentru că nu mă consideram suficient de curajoasă, aducându-mi atât de multă toxicitate emoțională în relațiile interumane.

Mă simt mult mai liniștită și mai împăcată cu mine însămi, atunci când sunt înconjurată de oameni care mă fac să zâmbesc.

Dar în același timp față de care știu că îmi pot arăta fragilitatea și autenticitatea fără a mă simți neacceptată. Asumarea și constientizarea nevoilor emoționale, centrarea în propriile dorințe și introspecția profundă reprezintă elementele de bază în dobândirea încrederii, a iubirii de sine și a liniștii interioare.


Autor: Bianca Alexandra Păun


 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi