Avem sau NU nevoie de îmbrățișări?

"în Diverse" by

Am ales să dezbatem astăzi un subiect cu un caracter dualist: avem sau nu nevoie de îmbrățișări? Sunt oameni care le adoră și oameni care își adoră spațiul personal.

Tu în ce categorie te numeri?

Îmbrățișările sunt precum o sinapsă neuronală. Oamenii sunt neuronii care prin intermediul îmbrățișării se conectează, iar impulsul nervos transmis de la unul la altul joacă rol de energie, adică de emoție.

Din punct de vedere medical, s-a afirmat că ele reduc tensiunea și cresc imunitatea. Se spune că ele sunt adevărate medicamente pentru suflet. Atunci când ești trist, dezamăgit sau chiar furios simți că ai nevoie de o îmbrățișare.

Oare? Este asta ceva care chiar te ajută?

Folosim atât de des expresia „am nevoie”, încât începem să credem că suntem condiționați de banalități. De îmbrățișări, cel puțin din punct de vedere fizic, nu avem nevoie. Ni le dorim, le vrem, dar nu este ceva fără de care nu putem trăi.
Plus că, în zilele noastre, acest gest pur și inocent de dragoste și afecțiune, a fost modificat genetic și transformat într-o malformație, ceva odios, fals care nu se simte corect.

Știți acele persoane care te îmbrățișează de câte ori te văd și de câte ori pleacă?

Spuneți-mi voi că simțiți sinceritate, că simțiți sentiment în ele. Da, nici eu.
Psihic, o îmbrățișare îi arată creierului nostru că cineva este alături de noi și ne susține, că nu este nevoie să trecem prin această experiență singuri. Îți subliniază empatia celuilalt, iubirea și grija pe care o poartă pentru tine.
Îmbrățișările se oferă atunci când chiar ți-a fost dor de cineva, când vrei să mulțumești din inimă și când vrei să-i arăți că ții la el/ea.

Bine, mai este și acel tip de îmbrățișare pe care eu o numesc „îmbrățișarea egoistă” pentru că nu ofer absolut nimic, ci eu am nevoie de ea.

Câteodată oferim îmbrățișările în mod involuntar. Atunci, îmbrățișările devin mai profunde, ca un medicament, antibiotic în special. Îmbrățișam oamenii ca să împărțim cu ei iubirea sau durerea, tristețea sau fericirea.

Ne ajută să nu murim de frig când înăuntrul nostru e ca în Regatul de gheață.

Ea vine cu putere și prin acel sentiment de afecțiune te încălzește sau doar tu simți asta pe moment. Oferim îmbrățișări oamenilor care au nevoie de ele. Uneori din milă, alteori, fiindcă așa simțim.

Suntem noi vinovați că suntem fără afecțiune?

Nu, nu suntem. Dar avem un remediu. Îmbrățișăm să nu ne fie frică de faptul că suntem singuri, chiar dacă în realitate suntem. Asta fac ele. Te duc într-un ireal, de multe ori trezit doar prin real. Oferim îmbrățișări oamenilor ca noi sau care sunt mai mult ca noi.

Contează cui i le oferim?

Nu neapărat. Contează ce am simțit noi când le-am oferit.

La prima vedere pare o întrebare aparent banală, simplă, ușor de răspuns, dar ca orice alt aspect al vieții noastre, sunt mai multe învelișuri ce formează acest gest.

O îmbrățișare poate crea mici minuni uneori, când este oferită cu sinceritate la momentul potrivit.

În acest contact fizic inocent poți surprinde o multitudine de emoții: greutatea de pe umerii oamenilor ce le cocoșează spatele și-i faci să privească umil doar către pământ, parcă reprimându-și nevoia de a privi spre cer; tristețea și grijile ce le sugrumă încet sufletele încarcerate într-o existenta ce pare înnebunitoare; dezamăgirile adunate pe parcursul anilor ce le-au micșorat stima de sine. Atunci când învălui în bratele tale pe cineva cu toată tandrețea de care ești capabil, acele sentimente oprimante dispar.

Se formează o conexiune care transcende peste limitele fizice, atingând esența însăși.

Un gest atât de nesemnificativ la început poate transmite energia pozitivă necesară cuiva să continue să lupte, oferă protecție, siguranță, reușește cumva să aducă conceptul imaterial de „iubire” la o stare fizică. Împărtășești cu cineva o parte din tine, din vibe-ul tău și ce te formează pe tine ca om. Acest act poate alina, mângâia și încuraja, chiar și pe cineva care nu simte nevoia unei astfel de interacțiuni.

Este un general, omul se bucură când primește atenție.

Asta am observat în timp.
O îmbrățișare este puntea ce leagă energiile (pozitive-negative) provenite de la două persoane și permite schimbul între ele. Acest schimb, această împărțire ne face să ne simțim unii pe alții.
Avem nevoie de curaj să dăm îmbrățișări. Da, chiar avem…

Cum putem trece peste?

Curajul să facem asta stă în încrederea pe care i-o acordăm persoanei din fața noastră. Când simți că o persoană îți este alături faci asta involuntar. Timiditatea nu este acceptată în sentimente, fiindcă ele mereu trec peste orice granițe, îndeplinindu-și scopul, acela de a te face uman, măcar puțin. Durerea noastră a devenit un inamic afecțiunii prin care este reprezentată îmbrățișarea și de asta noi decidem ce arme dăm fiecăreia. Nu suntem în stare să ne dăm curaj, dar suntem în stare să decidem pe cine lăsăm să câștige. Uneori, reacționăm în mod necontrolat la acest gest. Tremurăm, transpirăm, intrăm în panică, chiar fugim de îmbrățișări.

De ce oare un gest tandru provoacă o astfel de reacție asemănătoare cu frica?

Când ai parte doar de durere și ești lipsit de orice afecțiune fizică tandră, aceasta îți pare străină, îndepărtată și de neatins.
Sentimentul ăsta de stabilitate și confort învelit în dragoste pe care ți-l conferă îmbrățișarea este aproape imposibil de înlocuit cu alt gest. Aproape e cuvântul cheie. Dacă ești cu persoana potrivită, iar sentimentele sunt sincere, atunci aceeași emoție ar trebui să o primești și atunci când o apuci de mână, când îi atingi părul, etc. Energia tot își va găsi drumul, fie ea prin căile tactile grosiere și fine sau kinestezice. Fie că vorbim de prieteni, părinți sau iubiți.

Suntem toți conectați interdependent și ne folosim de emoții, implicit de îmbrățișări ca să rămânem apropiați, asemenea unor atomi care gravitează unii în jurul celuilalt.


Autor: Ligia Cehan

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*