Confesiunile tinerilor – Ne este frică de moarte?

"în Diverse/Poezie și literatură/Texte" by

În această nouă antologie de confesiuni vă propunem o nouă tematică – una care ne afectează pe toți, indiferent de valori, orientări religioase, politice, sexuale, pasiuni și talente. Confesiunile tinerilor – ne este frică de moarte sau ne este frică că nu vom apuca să trăim viața așa cum am vrea s-o trăim? 

Este vorba despre moarte, despre frica noastră față de aceasta.

Încercăm să vă redăm câteva perspective care izvorăsc din propriile noastre concepte, experiențe și… temeri.

Nu cred că există vreun om care să nu se teamă de moarte nici măcar puțin-puțintel, acolo, înăuntrul lui.

Până la urmă, frica de moarte ne dă dorința de a trăi și de a face cât mai multe lucruri în viața asta care se poate încheia… mâine.
Raportându-mă la mine, frica de moarte se accentuează atunci când sunt în fața ei: când sunt bolnavă, când moare cineva cunoscut. În al doilea caz, pur și simplu realizez că „ieri a fost, azi nu mai e”.

Odată cu asta apare întrebarea „Unde s-a dus? Eu unde o să mă duc?”.

Concret, nu mă tem de momentul morții în sine, sau de durere: mă tem de ce va fi după. Mai exact, de ce nu va fi după. Și mă mai tem și că nu am timp să fac ce vreau. Gândul că va da random un tir peste mine, sau că mă va omorî cineva când mă întorc acasă din oraș, îmi stă pe cap mereu.
Religia ne dă varianta asta a raiului și a iadului, iar noi nu avem decât să credem. Totuși, nu e o certitudine nici măcar pentru cei mai credincioși. Moartea e cea mai mare incertitudine a vieții. Ea ne determină să ne trăim viața cum trebuie. Pentru că, până la urmă, nu se știe cine moare mâine.

Raluca Călin

Ne e frică de moarte? O întrebare la care din ce în ce mai mulți tineri vor răspunde prompt că „nu”.

Suntem atât de nefericiți încât vedem moartea mai mult ca pe o alinare. Ești crescut să vezi din moarte personajul negativ, dur și crud care îi răpește pe cei dragi ție. Oare? Eu văd moartea mai mult ca o salvare. Ca o ființă cu umor și empatie, care culege sufletele chinuite și le conduce spre liniște. O mare neagră de liniște și nimic mai mult. Dacă am avut experiențe legate de moarte? Sigur.

Am întâlnit moartea atunci când au decedat membrii ai familiei, dar am cunoscut moartea și personal.

Fiind un copil cu probleme de sănătate, eu și moartea am fost prieteni buni, făceam mereu competiție să vedem cine câștiga. De peste 9 ori aproape a câștigat. Aproape. Nu mi-a fost frică de ea. Ați observat vreodată cum oamenii de obicei se duc zâmbind? Pentru că dintr-o dată ești liber. Pentru prima dată ești cu adevărat liber! Și ce mai sentiment. Gata cu infernul oamenilor, gata cu agitația și gata cu tristețea.

Ligia Cehan

Uneori, în cele mai grele momente nu are cum să îți fie frică de ceva, fiindcă ea poate fi soluție pentru viața ta.

Viața, un vis neîmplinit și un eșec lamentabil al omului. Stând și meditând, ne dăm seama că viața e atât de neimportantă și, totuși, o iubim. Încă este un secret cum și de ce. Chiar dacă moartea pare atât de înspăimântătoare, nu cred că esența ei este. Oamenii sfârșesc de dor.

Greu le este oamenilor care suferă după dorul morții.

Esența unei nașteri noi, aduce după ea și alte lacrimi, alt dor, altă moarte și o altă viață plină de uimire, fericire, dor, lacrimi și, în concluzie, suferință. De cele mai multe ori suntem aproape, morții, fiind vii, dar totuși avem speranța că mâine, suntem mai vii. Moartea este înspăimântătoare pentru oamenii care nu vor evoluție, căci moartea este evoluția noastră, prin noi și în noi.

Andrei Drugă

Moartea reprezintă un subiect ciudat, tocmai pentru că nu știm ce este cu adevărat.

În afara faptului că devii lipsit de viață brusc și ajungi la câțiva metri sub pământ, nu cunoaștem mare lucru. Nu mi-am cunoscut bunicii cu adevărat niciodată. Am prins-o oarecum pe bunica din partea mamei, dar asta când eram foarte mic, încât nu am nicio amintire concretă cu ea. L-am cunoscut pe bunicul tot din partea mamei, în schimb, dar tot când eram la vârsta grădiniței. Îmi amintesc de el în spital, când era deja pe moarte.

De atunci, mai bine de cincisprezece ani nu m-am confruntat cu această ciudățenie căreia îi spunem „moartea”. Până de curând, când unul dintre unchii mei a plecat dintre cei vii.

Este foarte dificil să vezi pe cineva la care ții într-un sicriu, indiferent dacă este prieten, frate, soră, părinte ori altă rudă.

Sunt oameni care au avut pierderi și mai mari, asta dacă cineva ar putea considera că o rudă care nu este de gradul I nu înseamnă o durere mare.

Moartea ne face să conștientizăm – prea târziu – cât de prețioși sunt oamenii din jurul nostru. Ne dă o palmă puternică, arătându-ne că până și o zi în care nu vorbești cu cei dragi ar putea fi ceva ce nu mai poți avea din nou. Moartea nu poate fi evitată sub nicio formă, dar putem rămâne aproape de cei pe care îi iubim și cei care ne prețuiesc. Comunicând zilnic, sau cât mai mult posibil și într-un mod pașnic, frumos și încântător sufletește ne alină ideea unei ciudate dispariții.

Moartea, în fond, este despre a pierde ceva ce dintotdeauna ai știut că nu va fi al tău veșnic.

Rob

Câteodată, singurul lucru prin care trebuie să-l faci, este să-ți amintești că vei fi bine, poate nu azi, nu mâine, dar într-o zi.

Trebuie să-ți repeți aceste cuvinte până când, într-o zi, vei ajunge să crezi cu adevărat în ele. Reamintește-ți că lucrurile s-au schimbat pentru un motiv anume, tu trebuie doar să dai drumul amintirilor și să mergi mai departe. Va fi greu și te vei simți singur, dar ține-te bine, pentru că nimeni nu nu-ți poate garanta ziua de mâine.
Când pierzi pe cineva, fiecare lumânare, fiecare rugăciune, nu o să compenseze faptul că singurul lucru pe care l-a lăsat în urmă este o gaură în viața ta, unde acel cineva obișnuia să stea.

Nu le poți înlocui prezența, nu îi poți scoate pur și simplu din inimă. Rămân acolo până când, într-un final, realizezi că sufletul ți-e plin de găuri, că toți cei la care ții au plecat, și poate nu e cea mai bună decizie pentru tine, dar a fost pentru ei. Dar, bucură-te, pentru că ei sunt într-un loc mai bun unde nu mai varsă lacrimi, nu mai suferă. Pierderea unei persoane doare atât de tare încât te pierzi cu totul.

Câteodată lucrurile nu sunt așa cum vrem noi, poveștile nu decurg așa cum ne dorim, însă nu înseamnă că dacă suferim acum, o vom face pentru tot restul vieții.

Bucură-te de persoanele pe care le ai alături de tine în acest moment, pentru că nu vei ști dacă le vei revedea a doua zi.

Dumnezeu nu ne avertizează atunci când dorește să cheme la el o persoană, doar o face, și trebuie înțeles. Nu putem face nimic pentru a schimba asta, oricât de nedrept este uneori.
Va veni o zi când părinții tăi nu vor mai fi lângă tine, când idolul tău va dispărea, când persoana pe care o ai ca și model în viață va pleca și ea. Va veni o zi în care va trebui să te descurci singur/ă, iar atunci El va știi că ești suficient de pregătit/ă încât vei reuși să înfrunți pierderea lor.

Câteodată te vei simți abandonat, vei dori să urli și să te închizi într-o cameră întunecată unde să îți blestemi soarta. Însă nu există timp pentru așa ceva, timpul nu se oprește pentru durerea ta, a mea, sau a oricărui om. Zilele trec, viața se scurge repede, nu primești o a doua șansă.

Antonia Mihaela

M-am auzit de multe ori spunând, după ce mi-am luat adio de la persoane, „să mai trăim până atunci”.

Mereu primesc puzzled looks ca răspuns la această expresie. Moartea e inevitabilă, iar teama de a muri este poate chiar o trăsătură definitorie a firii umane.

Cu toții ne temem de moarte, fie că vrem să acceptăm asta sau nu.

Posibilitatea de a muri este constant peste 0 procente. Putem muri mâine. Doar gândul că în orice clipă viața poate devia brusc de pe șine ne terifiază. În lupta noastră împotriva morții, cu toții capitulăm eventual, și totuși, încă ne e frică de ceva cert. Dar oare nu începem să murim încă de când ne naștem?

Dragoș Măntoiu

Moartea e ceva la care meditez încă de mică.

E un complex pe care l-am privit din toate perspectivele și am încercat să îi pun cumva capăt în mintea mea, deoarece mă frământă atât de mult uneori, încât mă face să vreau să îl simt pe pielea mea.

Mă întreb ce va fi apoi. Oare mă voi reîncarna în ceva anume? Poate o pasăre, un tigru, o vrăjitoare. Oare este o altă lume de apoi, în care voi fi aceeași, însă fără sentimente și drepturi? Oare voi putea privi înapoi la lucrurile pe care le-am lăsat în spate?

Dar lucrul la care mă gândesc tot mai mult este că am putea dispărea.

Pur și simplu. Să nu mai simțim nimic din ce e acum, să nu mai avem parte de căldura unei îmbrățișări sau melancolia unei revederi ce e pe sfârșite. Se termină totul. Este doar negru în fața ochilor, și, deși mă pasionează această non-culoare, totodată mă sperie.

Nu pot spune că îmi este frică de moarte.

Uneori chiar o venerez, doresc să o simt și îmi fac rău să pot fi mai aproape de ea. Îmi este frică uneori de ceea ce aș pierde de aici, totuși.
E un paradox pe care nu sunt în stare să îl deslușesc până nu voi fi în postura de a… pieri. Și totuși, oare, voi mai putea conștientiza atunci ce mi se întâmplă? Sau doar voi trece în alt stadiu al unei ființe?

Larisa Moisei

Confesiunile tinerilor – Ne este frică de moarte? Sperăm că v-am pus pe gânduri, căci noi suntem afundați în ele. 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi