Despre “Beyond Sight” cu Angelo Bude

"în Interviuri/Poezie și literatură/Texte" by

Joi, 19 decembrie, va avea lansarea filmului documentar “Beyond Sight”. Film care prezintă povestea unui tânăr nevăzător. Tânăr care totuși nu se lasă înfrânt de această dizabilitate și își împlinește visul de a schia. Despre “Beyond Sight” cu Angelo Bude!

Dorind să aflu mai multe despre film, am mers la o poveste cu Angelo Bude, care mi-a spus că:

Evenimentul în sine e o lansare de film cu un sportiv nevăzător pe care îl cheamă Adrian Tamaș și cu care sezonul trecut a fost primul. Și anul trecut din fondurile de la campania Cană de fericire de la Rotaract Club Bistrița am mers și am filmat în Sinaia un filmuleț pe care acum vrem să-l lansăm.

Î: De unde a pornit ideea?

R: Anul trecut am schimbat sportivi, pentru că celălalt era deja prea bătrân și nu mai mergea deja. Mâine o să vin și mâine la eveniment Florin Mândru sau Dudu. O să vină și o să cânte, el cântă și la chitara și are o trupă, deși e în scaun rulant. A fost chiar și la vocea României acum câteva sezoane. Și ideea cu conceptul a început cu Dudu.

Î: Cum l-ai cunoscut pe Adi?
R: Anul trecut, l-am întâlnit pe Adi printr-o vară de-a mea. Mi s-a spus că face ceva dansuri și l-am contactat. Am reușit să mergem anul trecut în 3 camp-uri prin străinătate și pe aici. Deci de acolo plecă ideea și conceptul.

Avem încă în spate Comitetul Național Paralimpic, care ne ajută. Și vrem să punem oamenii cu dizabilități fizice să iasă din casă și să facă sport.

Asta e dorința mea și a asociației pe care o deschidem acum, care se numește Rodo: să facă cât mai mult sport și să iasă din casă.

Î: Totul este o pasiune sau pornește dintr-o pasiune dezvoltată în timp?

R: Pasiune este pentru că am făcut schi de performanță în copilărie. După m-am lăsat de schi și acum antrenez vara pentru bicicletă și iarna schi. Având oportunitatea de a lucra cu acești oameni mi-am ales cumva să lucrez numai cu paralimpici iarna, să nu mai lucrez cu ablebody momentan. De ce? Pentru că mi se pare că ceilalți au mai multă nevoie de ajutor. Și desigur nu există deloc înspre partea asta o infrastructură sau ceva de genul.

Î: Ce este mai exact adaptive skiing mai exact?

R: Sporturile adaptate se numesc adaptive pentru că trebuie și ca antrenor și ca și sportiv să iei în considerare dizabilitatea care există. Abia după aia să încerci să pui mai departe în practică procesul de învățare a acelui sport. Acum tot încerca lumea să meargă tot mai tare pe ideea asta, adică să se dezvolte tot mai tare. Sunt și niște fundații naționale care finanțează deja niște chestii, Comitetul Paralimpic Internațional. Comitet care tot așa, se implică în tot mai multe țări.

Se încerca cumva mult mai mult  conștientizarea faptului că oamenii cu dizabilități pot să facă sport.

Că e un lucru super bun în ideea in care te scoate din casă. De altfel mi se pare că persoanele cu dizabilități când au accident sau ceva sunt demotivate să mai continue.

Foarte mulți ajung în depresie, mai ales în România. Pentru că nu există sistemul ăsta de integrare a lor în societate. În țările dezvoltate există, spre exemplu un sportiv român care a avut accident în Italia a intrat direct după accident în recuperare. Se știa deja că nu o să mai poată merge, și a fost trimis la foarte multe sporturi. Și a făcut diferite sporturi, dar s-a oprit la schi alpin, pentru că le oferă foarte multa mobilitate. Și acestor oamenilor le place foarte mult să conducă, să schieze, în ideea în care au mobilitate.

Ei tot timpul sunt în scaun, mobilitatea lor e foarte grea și foarte greu de accesat, mai ales în țările cum sunt România.

Și atunci, ei când ajung pe pârtie și pot să schieze lângă unul care e în picioare și poate schiază și mai repede decât el are senzația de mișcare. Și asta e un plus pentru ei în spoturi.

Efectiv au activități, sunt scoși din casă, și nu ajung să se deprime foarte tare, că oricum sunt nu e ușor. După ce discuții am avut cu mai mulți sportivi, nu e ușor deloc să ajungi în stadiul ăla, cu toate că mulți au trăit până la o vârstă înaintată la care au avut accidentul.

Î: Cu ce îi ajută adaptive skiing-ul pe oamenii care îl practică?

R: Și atunci chestia asta de sport și de adaptive îi ajută foarte mult să iasă din casă și să se miște și să aibă o viață. Până la urmă, trebuie să ne gândim că toți sunt oameni. Și iar trebuie să ne gândim foarte mult la încă o chestie: să nu-i mai privim cumva ca „bietul de el”. Când i-am zis o dată „bietul de el” deja i-am pus o barieră și deja l-am caracterizat ca și ăla de acolo de jos care nu mai poate să facă niște lucruri. Și așa, dacă noi putem să îi scoatem cumva din casă și să vedem că și el este un om și că a avut un accident sau o chestie de genul, atunci, ai altcumva discuția. Ăsta e cumva conceptul din spatele inițiativei.

 

Î: Ce-ți place cel mai mult la sportivii paralimpici?
R: Mie mi-a plăcut foarte mult, când am fost la concursuri, comunitatea. Nu mai contează acolo că unul nu are un picior, altul o mână sau altul e în scaun rulant. Efectiv vezi că cel care nu vede, spre exemplu, este ghidat de unul în scaun cu rotile, iar altul care are două mâine duce schiurile, așa, o combinație în care sunt toți egali și toți sunt implicați în acel eveniment.

Î: Care e cel mai greu lucru de trecut când lucrezi cu oamenii cu dizabilități, mai ales în România?

R: E greu pentru că nu știe lumea, nu e conștientă, și foarte multa lume, din exemplele pe care le am, trage de „Hai să facem școală!” și sunt total de acord cu școala aia, dar sunt total de acord și cu alte activități, pentru că școala aia tot în casă te ține, nu-ți dă o deschidere. Și Adi, spre exemplu, se implică în foarte multe voluntariate și activități și încearcă să fie cât mai implicat, în ideea în care demonstrează că se poate.

La noi problema e că se înțelege foarte greu și mi se pare că aveam și eu conceptul asta înainte să încep să lucrez cu ei.

Când vedeai că nu are o mână sau îl vedeai în scaun rulant, erai tot timpul: „Bietul de el, nu are o mână!” și deja îl caracterizai că „bietul de el”. Și nu-l ajută deloc psihic pe om să-i spui „bietul de el”. Când i-ai spus „bietul de el” deja l-ai desconsiderat și deja e în stadiul ăla: „Vai, bietul de mine! Iară plâng ăștia de mine, iară mă duc acolo numai că le e milă de mine.”. Noi facem chestia asta și nu e ok deloc abordarea asta.

Î: Ce efect are trebui să aibă filmul pe care îl lansați mâine?

R:Efectul filmului aș vrea să fie conștientizarea atât a oamenilor cu dizabilități, cât și a celor de lângă ei și exact a ceea ce spuneam înainte, să-i vedem ca pe niște oameni care pot să facă lucruri și pe care trebuie să îi integrăm, cu toate că e un pic mai greu, dar e foarte frumos și ai niște satisfacții super faine. Și asta e efectul lui. Aș vrea cumva să se pornească și după să avem un #sepoate. Folosim mai mulți, folosește și Mihăiță Papară, care a fost la olimpiadă, și el vrea să fim tot mai mulți care facem chestia asta și care îi integrăm și care le putem oferi niște realizări, hobby-uri și chef de viață.

Ei ca și oameni sunt foarte, foarte motivați.

Și pe cel care schiază cel mai rău o să-l vezi că trage, pentru că motivația e foarte mare. Sunt conștient că sunt câțiva care stau în casă și care nu fac nimic. Adică sunt văzuți ăia, outsiderii, care nu au ce căuta pe pârtie să încurce. Și am mai avut oameni care au mers la Rarău să schieze, dar li s-a spus că este prea periculos să schieze, chiar dacă schiau deja de câțiva ani. Toți au mentalitatea aia: „Stai să protejăm! Hai să nu cadă!”.

Și Adi explică în filmuleț că i-a fost super frică și pentru el o să fie foarte grea adaptarea asta.

E grea pentru că el nu are un punct în care să i se oprească imaginea și se dezechilibrează, tot făcând exerciții și mergând cu el și tot timpul o să amețească, dar cu exercițiu o să amețească tot mai puțin și o să se adapteze tot mai tare. Nu putem spune: „Gata! Avem școala asta de schi, care face așa de 50 de ani și și noi facem cu ăsta așa și o să iasă bine.”. Nu poți!

Î: Crezi că toate competițiile și ieșirile pe care le ai cu sportivi îi ajută?

R: Am văzut și la Adi după ce am ieșit într-o parte și în alta, deja o avut mult mai multă încredere în el, vede că poate să facă niște lucruri, vede că se schimbă ceva în viața lui și atunci el altcumva. O să pornească altfel o zi decât cel care stă în pat și este: „Poate vine prietenul ăla, poate nu vine.”. Și atunci ei încerca mereu să facă și sunt cei care încearcă să facă și scot un pic capul și sunt cei care stau acolo. Și pe mine mă interesează foarte mult tânăra generație, următorii sunt copiii cu dizabilități.

Aș vrea ca și să fie targetul, pentru că se poate lucra cu ei și pentru că poți să îi duci mai departe. Dar, pe de altă parte, acum vom începe o campanie pentru a cumpăra un monoschi și să lăsăm niște oameni să testeze, să simtă senzația aia. Dacă o să le placă, o să vedem pe viitor ce putem să facem.

Ideea e să știe oamenii că există chestii de astea: că pot să iasă, că poate au un sprijin.

Î: Care este rolul societății în toată ideea asta de sport paralimpic?

R: De societate se impune: „Hai să îi cocoloșim! Hai să nu-i expunem, că oricum o pățit atâtea și, dacă îi mai și expunem, o mai și căzut.”

Și în filmuleț avem un moment în care pe o pârtie destul de îngustă de la Sinaia erau doi oameni care stăteau lângă și eu i-am dat lui Adi indicații destul de greșite. 

Pentru că eu nu i-am mai văzut, eram cu spatele și deja trecusem de ei, și până ce i-am dat lui Adi indicația, el i-a prins, el începuse virajul și a vrut să-i ocolească, dar era prea târziu, și a căzut. Și merg repede în spate să îl ajut să se ridice și încep cei doi: „Nu ați spus nimic, dacă ați fi spus, ne-am fi ferit.” Și am zis: „Oameni, dacă ar fi văzut, v-ar fi ferit.” Și reacția lor a fost: „Vai, bietul de el!”, dar după aia a fost: „Vai, băieți! Ce bine că faceți chestia asta!”.

După ce vede că faci, toată lumea e: „Super fain că faceți! Foarte bine!”, dar inițial auzi doar: „Vai, bietul de el! O și căzut pe deasupra că nu vede!”.

Î: Și atunci, ce ar trebui să facă?

R: Trebuie să conștientizeze lumea că nu sunt niște cioburi de cristal care sunt foarte fragile și se sparg. Se mai întâmplă să aibă accident, că de asta sunt mulți acolo, pentru că au avut accident. Dudu, care vine mâine și cântă, o căzut dintr-o coardă când se cățăra, când aveam 17 ani. A căzut pe spate și și-o rupt coloana și de atunci e în scaun cu rotile.

Sunt chestii care se pot întâmpla oricui. Ce facem atunci?

Intrăm într-o depresie și vrem să murim, cum sunt foarte mulți, sau dăm reset la viață și ne adaptăm la lucrurile noi din viața noastră și încercăm să facem ceva mai departe, pentru că tot trebuie să mai trăiești?

Î:Cât ați lucrat până ați terminat filmul?

R: Am lucrat trei zile pe zăpadă și după ce o mai fost: montaj, sunet și chestii de genul.

Î: Care crezi că este cel mai bun exemplu dintre oamenii cu care ai lucrat sau toți sunt un exemplu bun?

R: Un exemplu bun este Laura Vălean. O schioriță română, care a fost calificată la Olimpiada de la Soci. La Olimpiada din Coreea a avut o accidentare și nu a mai putut să meargă. Ea e fostă schioriță din Sibiu și pe la 16 sau 17 ani a avut un accident de motocicletă și i s-a puntat un picior de undeva de sub genunchi. Ea e medic în Munchen și a încercat să își refacă viața, iar cu multe sacrificii mai schiază uneori. Alt exemplu poate fi Mihăiță Papară, un alt exemplu bun poate fi Dudu.

Toți sunt un exemplu bun.

Adi la fel, a început să-și piardă pe la 8 ani vederea. Undeva pe la 13 sau 14 ani și-a pierdut-o aproape total.

Î: Ce lucru ți se pare cel mai important în momentul în care începi să lucrezi cu persoanele cu dizabilități?

R: Mi se pare mult mai important ca oamenii ăștia să fie integrați în societate decât să facă nu știu ce școală și să ajungă într-un birou cu job. Mai degrabă să fie în față, să fie un exemplu decât să fie într-un scaun la job. Eu de predat schi, tot predau, spre exemplu, lucrez cu oameni care vin și îmi spun:

Mi-i frică să schiez că odată am căzut.” și le zic: „Măi oameni, eu am lucrat anul trecut cu un om care nu vede și o învățat să schieze și îi place.

Voi îmi ziceți că aveți niște inhibiții?”. Și aia înseamnă că totul pleacă de la voi din cap, nu mai fiți așa: „Frate, schiul îi rău”, că până urmă voi sunteți problema. Oamenii își pun bariere și sunt comozi. Dar aia nu înseamnă că nu poți, înseamnă că nu vrei. Și atunci clar, aia îi problema la ce faci tu acolo.

Î: A fost vreun lucru mai dificil în realizarea filmului?

R: Nu, pentru că am o echipă foarte bună în spate. E dificil să filmezi iarba pe zăpadă, pentru că trebuie să îți iei tot cu tine. E frig, dar cumva am reușit să am și sunetist și videograf și nu am avut chestii de alea în care ți se spune: „Bă, oare se aude bine aici? Hai să mai tragem una să fim siguri!”.

Și atunci o mers totul bine și frumos.

De asemenea, le mulțumesc pentru suportul acordat tuturor oamenilor care ne-au fost alături: Comitetul Național Paralimpic, Rotaract Club Bistrița, Soho Hall – gazda evenimentului de lansar, Schiuri Reghin – Snow gear supplier, Rawmania collective pentru filmare și montaj, Soundwise și Mihai Vasiu pentru înregistrare și design sunet, Miklos Robert și Mihai Pop pentru design, Sara Oprean pentru subtitrări.

 

Elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, în clasa a XI a, profil filologie. Îmi împart iubirea între animale, muzică rock și cărți, considerând că viața mea este un maraton de citit. Mi-am dat seama că am mult prea mult timp înainte pentru a nu da curs și acestei provocări, pe numele ei POV21.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi