Când nu-ți mai rămâne decât drumul…

"în Poezie și literatură/Texte" by

 

 „Refrenul roților de tren”, așa am preferat să numesc goana în cele mai târzii nopți. Când, obosit fiind, mă sprijineam cu umărul de marginea ușii deschise a vagonului, așteptându-mi stația. Când nu-ți mai rămâne decât drumul… devii un adevărat artist. 

Nu știam unde mă îndrept, cum nu știu de cele mai multe ori.

Fiecare goană își are esența ei. Nesomnul se transformă în cai liberi care sar pe deasupra podurilor, în imaginile barbare care te urmăresc prin câmpuri, până la intrarea în tuneluri. Apoi frigul îți cuprinde corpul deja slăbit. Te cutremură până în adâncuri și, fără să vrei, câteva lacrimi îți alunecă pe obraz, despărțindu-se în bătaia violentă a vântului.

În acel moment, nu aștept lumina, rămân captiv tunelului și-i port pe retină kilometri.

Până când, în depărtare, felinarele unui locaș al oamenilor mă rup de mine însumi. Și revin în tren, în pragul ușii vagonului, acum – larg deschisă, avântat cu un picior înainte, de care se lovesc crengile, iar durerea devine cea mai plăcută suferință, pentru care nu există tratament.

„Închide ușa, n-ai voie să stai acolo cât trenul e în mișcare!”

Mi se strigă din spate, în timp ce o mână mă trage înapoi. Fumai?” N-ar fi înțeles cât de importantă e simpla observare a trecerii prin locuri peste care doar călătorii ce se scoală câteva clipe din somn își mai pot arunca ochii. Însă, odată, după ce devenisem deja jalnicul călător înhămat căilor ferate, mi s-a spus că ce fac eu e admirabil.

Am intrat în grupul celor puțini, care pierd noțiunea timpului într-o nebunie absurdă complet.

Atunci când, stând pe scările vagonului, într-o dimineață devreme, între Miercurea Ciuc și Brașov, nu am fost tras de acolo, ci mi s-au strigat în ureche câteva cuvinte care aveau să mă arunce mai mult pe drumuri: Ionuț! Pe tine te văd mai des decât îmi văd colegii!”

Uneori, chinul de a fi singur e insuportabil.

Te trezești întins pe jos lângă ușă, cu o mână de oameni care așteaptă să te ridici ca să poată coborî. Alteori, când ai locul tău, nu poți să adormi, știi că treci pe lângă sute de mii de oameni pe care îi iubești fără să îi cunoști. Dar, în general, după peste 30 de ore de schimbat trenuri și călătorit, singurătatea te frânge. Brațele tale cer ființa pe care o iubești și nu ai cum să o lași necuprinsă, căreia îi mângâi umerii și îi săruți fruntea.

Și nu se întâmplă.

Așa că alergi în continuare dintr-o gară în alta. Sari în sute de trenuri cărora nu le cunoști destinația, dar știi că e o stație care te așteaptă. Simți că e un om undeva pregătit să te acopere complet. Un om care să te piardă printre coastele lui, să te țină captiv lumii utopice în care tocmai ai intrat.

Îl iubești fără să-l fi întâlnit vreodată.
Până într-o zi… când nu-ți mai rămâne decât drumul.

Autor: Ionuț-Tiberiu BALAN


 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Ospiciul creator

Ospiciul creator

Lumina ne e-n ceață… pixuri reci ne țin încheieturile de bănci iar
Derulează înapoi