Bărbatul care schimbă jocul

Bărbatul care schimbă jocul

"în Poezie și literatură/Texte" by

Îl chema Dan și-n moduri neștiute de nimeni, nici măcar de el, mi-a restartat tot ce-am știut vreodată până să mi-l pună viața pe tavă-n fața ochilor. Mi-a fost mereu greu să-l redau în scris, așa cum mi-a fost greu să-l trăiesc. Să-l gestionez.

Dacă așa ceva se poate gestiona sau trăi…

Uneori în viață, închizi ochii, întinzi mâinile ca să te ții bine de carusel și-ți dai drumul în gol. Să fie asta trăirea autentică? Sentimentul de pierdere totală și proximitate a morții sau nebuniei crescânde? Fluturi. Roiuri de fluturi și pași de dans și sărutări care n-ar fi trebuit vreodată date.

Și cântece. Multe cântece. Cele mai multe.

Cert e că omul ăsta era zeflemeaua în persoană. N-am mai încercat să-l înțeleg de la un punct. Mi-a ajuns să-i simt mâinile în jurul meu și respirațiile pe gât. Mi-a ajuns să-i pot mângâia din când în când obrazul, sau să-i zgârii încheieturile doar de distracții. A fost de-atâtea ori rău cu mine. Și tot de-atâtea ori m-am strâns noaptea singură în brațe.

A săpat până la marginile nesiguranțelor mele. Le-a prins în mâini. S-a jucat cu ele. Le-a scos la lumină. Dar nu le-a vindecat. Poate a vrut doar să îmi arate cât de multe pot să schimb, și cât de multe trebuie să schimb singură. Singură, deși mereu mi-a plăcut să cred că aș fi crescut și-aș fi devenit la brațul său femeia pe care știam c-o port în mine.

Nu era nicicum. Nu-l puteai defini.

N-am știut decât de puține ori să-i citesc intențiile.

Mi-am zis de-atâtea ori în viața asta după, că vreau doar să trăiesc clipa. Să nu-mi bat capul cu aiureli, cu gânduri. Vreau să simt. Nu mai vreau certitudini.

Poate m-am mințit frumos. Poate m-am mulțumit cu aiureli de complezențe-n capul meu, pentru că nici de-a dracu’ n-aș fi scos de la omul ăsta certitudinile. Nici când am stat cuminte și le-am așteptat, sau am încercat să le deduc singură; dar nici când am bătut cu pumnu-n masă pentru ele.

Poate n-a știut ce-i cu el în toată nebunia asta care ne-a cuprins. Poate nu-i era prioritar. Sau era temător. Sau… poate a vrut să mă țină în limitele normalului.

Să văd barierele. Să știu unde-s punctele în care ne oprim.

Oh, și eu chiar le știam. Nu știu, zău, care a fost mai fermecat de care, la început. Și zic la început pentru că după ce ne-a luat dracu’ pe amândoi, am fost egali. Sau poate mie mi-a plăcut mereu să cred asta.

Parcă altfel trebuie să simți un om. Eventual sub formă de valuri de căldură. Energii copleșitoare sau fluturi care mai de care mai clișeici. Dar nu, omul ăsta era furtună. Avea ochi de lup și mirosea precum pădurea. M-am îmbătat cu mirosul ăsta.

Dan a fost omul alături de care am prins zeci de apusuri, dar niciun răsărit.

Nu că aș fi fost eu pasăre de noapte, dar am făcut mereu așa cum ar fi trebuit. Nu s-ar fi căzut să rămân la el peste noapte; și asta nu pentru că eram niște simandicoși care țin la aparențe și așa-zise maniere, ci pentru că n-am putut să-i perturb lumea, fără să am certitudinea dragostei în mâinile mele.

Dacă ar fi azi să spun ce-am simțit mai mult în perioada aia, aș vorbi despre durere. Dar o durere care te incită, care îți dilată pupilele, o durere care creează dependență. M-am întrebat de mii de ori dacă eu sunt genul de femeie care să sufere.

Nu mi-a plăcut să fiu o drama queen, o paria a poveștilor de dragoste.

M-am ținut departe de drame inutile și de clișee, care mi-ar fi încărunțit inutil fruntea. Am fost de prea multe ori încercată de neputință în interacțiuni. În zeci de contexte. Tocmai faptul că n-am avut o viață neapărat ușoară m-a făcut să fiu femeia care sunt astăzi. Și-mi place să cred că sunt demnă. Dar ca să-mi capăt demnitatea din prezent, am fost culcată la pământ de neputințe. De dureri.

M-am culcat, Dane, în fața ta de-atâtea ori. Am stat culcată la pământ ca un copil, ca un animal rănit.

M-am dezbrăcat de inhibiții dar nu ți-am aruncat dragostea precum o mantie peste umeri.

Ai fi avut tu nevoie de dragostea mea? Nu te-ar fi surprins cu nimic. Nu ți-ar fi adus nimic altceva decât niște clipe în plus de nebunie crescândă și de viață pe care s-o simți pulsându-ți prin vreme. Am urât mereu că m-am comparat în minte cu armata de pisici pe care le-ai iubit sau care te-au fascinat.

N-am vrut să fiu una de serie. N-am vrut să fiu încă o îndrăgostită din seria ta. Cele mai multe s-au oprit la limita unui sărut și-au suspinat după gesturile unui bărbat dificil ca tine. Să fi fost eu mai proastă decât oricare, doar pentru c-am ales să intru-n focul tău, Dane?

Poate ne-am potrivit.

Poate am căutat și eu să-mi desăvârșesc porniri de amor și condiția de femeie… Poate-am vrut, Dane, doar să mă joc. Și mi-a ieșit? Eu așa cred.

Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Altar de lumânări

Altar de lumânări

bastonul bunicii încă stă rezemat de un perete. mă scurg printre secunde,
Derulează înapoi