Copiii uitați ai României

"în Diverse" by

Copiii uitați ai României… suntem noi? Ești tu unul dintre ei? Spune-mi…


 

E un om înalt, vizibil puternic, îmbătrânit de atâția ani singuratici. Îl văzusem des prin locurile noastre, cânta mereu despre viață și ascundea în ochii lui mari ceva ce aveam să aflu într-un moment de liniște sub cerul liber, pe răcoare, printre altele. Venise spre mine, a scos o țigară și căuta cu privirea o sticlă, un plic, ori măcar o urmă de praf pe geacă.

Mi-am dorit atât de mult să fug de ce m-au învățat ai mei.

Să alerg prin lume, să fiu sub cerul liber, să mă prindă betoanele și să mă alerge oamenii. Aveam 17 ani când am fugit. N-am luat nimic cu mine în afară de amintirea mamei. Am fugit de tot ce mă urmărea și-am crezut că mă voi elibera. Am ajuns pe alt tărâm, eram singur, ceilalți au luat-o la pas pe alte drumuri și am rămas singur între niște fiare necunoscute. Am visat să ajung aici și, drept urmare, m-am adaptat.

Credeam că toți oamenii sunt buni, că nimeni nu-mi vrea răul și că, dacă am fugit de mine, voi scăpa de pedepse. Am trăit pe străzi și tot acolo am învățat cum să supraviețuiesc, să lovesc, să-mi apăr tovarășii și credeam de multe ori că sunt invincibil. Am stat săptămâni întregi conectat la alte lumi și când m-am întors era prea târziu ca să mai regret.

Am fugit de acasă ca să nu-mi pierd libertatea și am rămas prizonier printre străini.

Patru luni, douăzeci de ore și o tonă de regrete. M-au fugărit oamenii patru luni și știam de ce. M-au învățat tovarășii că dacă unul dă, să dai dublu. M-au luat de pe iarba mea dragă și m-au închis între betoane. Am luat-o razna.
Am luat-o razna când aveam vreo opt ani. Eram săraci, dar mama ne păzea de toate relele. O iubeam ca pe o fecioară și nu mă gândeam că aveam să o pierd așa și atunci. Strângea cărămizi cu noaptea-n cap, să facă câteva foi blestemate, să aibă ce să ne pună pe masă. Într-o zi a luat-o praful și-a dus-o undeva. Mi-am dorit să nu clipesc, să fug și să mă înghită pe mine pământul. N-au mai găsit-o o săptămână printre ruinele blocului.

M-am căutat pe mine, nu m-am mai găsit de atunci.

A dispărut în fața ochilor mei și-am dispărut și eu odată cu ea. Sunt un om rău sau cel puțin așa îmi amintesc de mine. Am lovit, m-am pierdut, am înjurat, am luat tot ce mi-au dat alții, am fugit de mine atâția ani și acum am 23. M-am întors de curând unde mă temeam de betoane, și sunt gata să mai fiu copil. Să fiu copilul de pe vremea mamei, să fug pe lângă ea cu frații mei și să mă mai strige o singură dată. Vorbesc mult și n-am luat nimic de data asta. Sunt agitat și nu pentru că mi-a dispărut din corp. Stau azi pe iarbă asta verde și nu pentru că nu am pe ce pune capul.


Nu mai sunt propriul meu prizonier, lasă-mă să mă simt cel mai norocos om de pe planetă.


Să te simți cel mai norocos om de pe planetă, mergi la școală, nu lua tot ce-ți dau tovarășii și ai grijă de cei dragi. Uite-mă, de piatră, sub cerul liber și oricât de ateu sunt, când mă uit în sus, mai spun din când în când:
„Doamne, ai grijă și de noi!”


Autor: Acasandrei Ana Maria


Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*