Viața lipsită de agonie este nesemnificativă!


Viața lipsită de agonie este nesemnificativă. Este viața omului simplu, care evită constant problematica morții. E pentru cel care nu-și pune întrebări. Pentru cel care nu este nevoit să cunoască mai mult decât ceea ce i-a fost oferit, nu trebuie să părăsească peștera vreodată, iar orice problemă din exteriorul sferei lui poate să fie tratată cu superficialitate.

Însă, chiar și în mințile cele mai ferite de problematica morții, există o teamă față de ea.

Astfel încât, o viață ce nu cunoaște agonia și înfrângerea absolută, tot e supusă temerii în momentul imediat dinaintea morții. Liniștea pe care o oferă veșnicia este neprețuită.

Într-adevăr, recunoașterea unicei calități a vieții, aceea de a simți, este importantă. De acest lucru nu suntem în permanență conștienți. A recunoaște imensitatea morții înseamnă a recunoaște valoarea timpului și a infinității lui. Devine o chestiune de a nu te limita la spațiul în care ai fost aruncat la naștere, ci de a-l depăși prin viziune.

Imaginea morții se transpune, de cele mai multe ori, în cimitire.

Dacă trecerea prin cimitir se face forțat, fără o conștientizare serioasă a spațiului, ci doar cu presupusa simțire a unui pericol inexistent, nu se creează o imagine reală. Ba, dimpotrivă, se intensifică doar teama față de un viitor improbabil. Unul care trece, mai degrabă, spre o spiritualitate provenită din cultura în care ne-am dezvoltat. Însă duce prea puțin spre o rațiune provenită din momentul trăit.

Dacă trecerea prin cimitir este voită, perfect conștientizată, o trecere a observării, atunci apare suferința interioară, plăcerea de a observa moartea la apogeul ei, o satisfacție bolnăvicioasă, dar liniștitoare, care nu are ca scop propagarea fricii față de veșnicie, ci acceptarea ei și transpunerea ei într-o realitate perfect validă.

În ciuda absurdității sale,

Ideea de liniște poate să fie, pe de o parte, o liniște fizică, prin care trupul se manifestă lent, mișcările îi sunt încetinite, reacțiile sunt vagi, cu o vizibilă amorțeală, iar pe de altă parte, o liniște psihică, în care creierul reacționează greu față de stimulii exteriori, dar aprofundează orice mișcare interioară a gândurilor, căutând răspuns pentru probleme abstracte și diverse, comuniunea dintre ambele categorii de liniște apare doar într-un mediu în care viața intră în legătură cu moartea.

Spre exemplu, în cimitirele evreiești legătura dintre viață și moarte este cea mai vizibilă. Astfel încât, prea puținii oameni care ajung să calce printre monumentele încă stabile de marmură neagră și pietrele atârnânde ori sprijinite de copaci, trec, de fapt, printr-un apogeu al morții pe care nu l-ar fi putut observa altfel.

Simțirea lor interioară se intensifică.

O face până în punctul în care se pot bucura de mucegaiul crescut pe simplele pietre funerare, de pura atingere a firelor de iarbă, semn al unei vieți răsărite din însăși moarte, de modul în care orizontul devine treptat o adunătură haotică de morminte, cu cât intră mai adânc în cimitir.

Bucuria apare din observarea detaliilor. Acestea sunt, de atâtea ori, nesemnificative. Trecerea degetelor peste scrierea ebraică fac ca nostalgia, amintirea și suferința să apară din același motiv al observării. Aici, nu există viață în afara morții. Moartea nu mai crează o stare de irascibilitate, ci de înțelegere a dispariției spiritului în nimicnicie.

Neputința în fața necunoscutului…

Contrastul dintre bucurie și suferință, dintre viață și moarte, creează impresia de încetinire a timpului, dar de o suprasimțire a lui. La bariera dintre existență și inexistență (sau transformarea într-un alt mod al existenței), suprasimțirea nu mai este o dereglare, o problemă, pentru că nu dinspre om vine suprasimțirea, ci dinspre dispariția lui.

Gândurile produc reacții fizice. Impulsurile tactile se transformă în gânduri. Trăirea se amplifică și viața atinge bucuria agoniei.

Minima noastră înțelegere omenească este limitată de factori exteriori. Viața lipsită de agonie este nesemnificativă. Așadar este limitată și de percepția asupra iubirii și asupra necesității ei, teama de necunoscut și, uneori, de durere, în orice formă, care ne lasă fără o reală capacitate de simțire. Spre a asimila cât mai multe emoții, trăiri, simțiri și gânduri, primul pas e de a ajunge la granița dintre viață și moarte. Nu în mod direct, ci prin intermediul spațiului fizico-spiritual ce poate oferi acest lucru: cimitirul.


Autor: Ionuț-Tiberiu Balan
Articolul precedent
Articolul următor

Similar Articles

Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Cele mai populare