Teamă de frumos

"în Poezie și literatură/Texte" by

 


Sunt soare, apă, natură.

Îndrăznești să mă frângi, să-mi iei razele, cursul, culoarea? Ai face-o dacă ai ști că aș continua să strălucesc, că ți-aș putea arde și înseta acel suflet înghețat? Te-ai abține de frică? Teamă de frumos… 

Sunt aer, vânt ce murmură.

M-ai spulbera dacă ai ști că pot fi tornadă? Sau te-ar reține teama?

Sunt copac, frunze și iarbă; oxigen.

M-ai tăia dacă ai ști că te-ai sufoca? Mi-ai lua crengile, coroana – m-ai lăsa doar cu demnitatea și răbdarea?

Sunt anotimp: toamnă, primăvară, iarnă.

Îți pot fi arșiță și avalanșă, tu mai ești încă suflet de gheață?

Sunt secundă, oră, timp.

M-ai pierde, dacă ai ști ce repede fug? Ai ține pasul?

Sunt floare, petală firavă.

M-ai îngriji, sau m-ai privi cum mă ofilesc de aș fi a ta? M-ai lăsa să mor?

Pot fi prieten, iubire, dușman.

M-ai neglija, supraveghea, alunga? În sfârșit… m-ai iubi?
Dar inima ta de gheață? S-ar topi măcar de teamă? Ar fi mai caldă, capabilă de fapte bune dacă i-ar fi frică de frumos?
Pentru că e divin când simți că plutești pe un nor, dar dacă același nor devine negru, țipă tunete și fulgere, nu-ți lasă altă opțiune decât să… sari. Iar dacă tu, suflet părăsit în ură, încă alungi fiecare persoană care ar fi gata să te prindă, cum te simți? Cum îți e căderea, durerea?

Simți cum te izbești puternic, cu sufletul rupt, de asfaltul rece și ud?

Mai poți supraviețui cu inima rece, sau simți nevoia s-o încălzești?

Eu îți pot fi cer senin sau tunet și fulger.

Îți pot fi nor plutitor sau de furtună. Doar tu alegi. Pentru că sunt tot ce iubești, dar și ce urăști – tot ce te urcă și te coboară, te ajută și te întristează.
Ai înnebuni dacă ai ști că sunt mare și nisip, să-ți scap printre degete necunoscut, când încerci să mă frângi? Ți-ar fi dor dacă ai ști că sunt lună, dorință, stea căzătoare? Sau m-ai forța să cad de pe cer spre destin, să apun și să răsar ca soare?

M-ai cunoaște dacă aș fi Univers?

M-ai lăsa să zbor dacă ai ști că sunt pasăre, sau mi-ai tăia aripile, răpindu-mi cerul pe veci? Dacă ai ști că sunt pământ, să-ți fug de sub picioare când ți-e lumea mai dragă, ai prețui-o mai mult sau ai polua în continuare?
Te-ai mai pune noaptea la somn dacă ai ști că eu îți sunt vis și coșmar, prezent și trecut, liniște sufletească și tăcere asurzitoare? M-ai lăsa să te vindec? M-ai curma sau m-ai ucide dacă ai ști că sunt viață? Dar dacă aș fi a ta?

S-ar dezgheța sufletul tău dacă ai ști toate astea?

Aș putea aprinde o scânteie dacă ai ști că sunt foc? M-ai stinge, să mă oprești din a te face un om bun sau m-ai lăsa să ard și să purific?
Mi-ai frânge inima dacă te-aș copleși și ai ști că sunt om? Ți-ai arăta rănile dacă ai ști că sunt gheață? M-ai lăsa să te vindec, să te învăț să iubești dacă ai ști că sunt dragoste? Te-ai schimba dacă te-ai îndrăgosti?

Ai fi mai bun de ți-ar fi teamă de frumos? Ți-ar mai fi frică, măcar… dacă ai ști că-ți sunt curaj?


Autor: Andra Botizan
Fotograf: Filip Andreea

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Anomalia peisajului

Anomalia peisajului

Trezește-mă din existența putredă și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător....
Freamăt boreal

Freamăt boreal

„Îmi erai ritmul infinitului Și rima somnului veșniciei”
Derulează înapoi