Fondatorul unui muzeu la 18 ani! – Alin Mihăilă

"în Interviuri" by

Alin Mihăilă: Nimic nu este imposibil!

 

Viața ne duce adeseori să ne rezumăm doar la un tipic al său, intrând într-o sferă a vieții din care ieși doar mort.

Pasiunile ne sunt constrânse de timp, care este primul și cel mai înarmat dușman al unui om. Te-ai gândit vreodată cum ar fi să fii fondatorul unui muzeu? 

Astăzi ne oprim la Alin. Un om extraordinar, aș putea spune. Alin a ieșit din acest tipic pus în față de către viață și ne-a arătat că pasiunea trebuie urmată în orice condiții. În ciuda faptului că este în clasa a XII-a și toți tinerii în perioada aceasta sunt stresați și obosiți, el a făcut din aceasta o provocare și a reușit. Și așa, el cu propriile puteri a devenit fondatorul unui muzeu, propriul muzeu!

Mi s-a părut o poveste foarte interesantă. N-am mai auzit ca un tânăr să fie fondatorul unui muzeu, și m-am decis să îl întreb amănunțit, de ce tocmai muzeu. 

Î: Bună, Alin. Îți mulțumesc mult că ai acceptat acest interviu, știind că în perioada aceasta ești destul de ocupat.

R: Te salut și-mi face plăcere să iau parte la acest interviu. În ciuda faptului că, fiind elev în clasa a XII-a, timpul devine tot mai prețios.

În această situație, timpul trebuie valorificat prin noțiuni de cunoaștere și împărtășire de idei și opinii cu cei din jurul nostru. Consider acest interviu o oportunitate de socializare și dobândire a unor noi cunoștințe.

Î: Ne poți spune câteva cuvinte despre tine?

R: Oh, desigur. Am multe să spun despre mine, dar în această situație mă voi limita. Sunt o fire energică, dornică de cunoaștere, care caută esența vieții și trăirea sentimentelor în cel mai frumos mod posibil.

Sunt genul de om care dorește izolarea pentru a medita cu atenție desăvârșită faptele pe care urmează să le fac sau deja au fost realizate. Trăsătura care mă definește este optimismul. Pe lângă acestea, sunt câteva trăsături care-mi „pătează” imaginea pentru că… nimeni nu-i perfect… așa-i? ? Sunt un om foarte supărăcios, dar care nu pune totul la suflet și trece cu vederea multe inegalități.

Î: De unde ai dobândit toată această pasiune pentru etnografie?

R: Această pasiune a apărut în urmă cu 4 ani. Într-o seară, gândindu-mă la ce aș putea face în mod benefic pentru a putea promova satul meu natal, am descoperit această oportunitate… de a înființa un muzeu etnografic al satului. Am fost la rândul meu influențat de către alții care au pornit de la aceeași premisă.

Am realizat că nu-mi pot duce visul la bun sfârșit de unul singur, așa că „l-am recrutat” pe David. E un văr de-al meu care se pare că are aceeași pasiune ca și mine. A trebuit să aleg pe cineva destoinic pentru că acest proiect nu e chiar așa de simplu precum pare.

Î: Cum ai luat această decizie, de a deveni fondatorul unui muzeu propriu?

R: La început, mi-am propus să colecționez cât mai multe obiecte vechi, în special cele de natură rurală, folosite de zi cu zi în gospodăriile bunicilor noștri.

Am observat că obiectele se tot înmulțeau, așa că a trebuit să le expun undeva. Atunci am realizat că le-aș putea prezenta în casa străbunicilor mei, care păstrează cu desăvârșire stilul vremurilor străbune. Ușor, ușor treburile au început să prindă contur.

Din pasiunea mea, mi-am dovedit mie și societății în care trăim că limitele noastre pot fi depășite din inițiativa și propria noastră voință.

Până la această vârstă, am învățat că mereu părerile negative din jurul meu afectează atât munca, cât și voința mea. De aceea, societatea nu m-a îndrumat, dar m-a ajutat să o văd în transparență.

Î: Ai avut oameni alături care să te susțină în acest demers?

R: Când am început acest proiect, foarte puține persoane credeau în ceea ce făceam. Primeam critici din toate direcțiile. Toți îmi reproșau că nu am ce face și-mi pierd timpul aiurea. Li se părea o chestie banală care nu are niciun scop.

În ciuda tuturor greutăților, mi-am continuat activitatea, nădăjduind că, ușor-ușor, voi ajunge la ceea ce mi-am propus.

Pot sublinia că au fost câteva „minți luminate” care m-au sprijinit, au crezut în mine și în potențialul meu. Am apelat tot timpul când am fost în impas cerând o idee, un sfat, o opinie.

Familia a fost cea care m-a susținut atât moral, cât și financiar.

Tatăl meu, din fericire pentru mine, are aceeași pasiune. Se pare că s-a moștenit din tată în fiu. Coincidență? Nu prea cred.

Tot ceea ce s-a putut realiza s-a înfăptuit prin schimburi de opinii, contraziceri și dezbateri îndelungi. Acestea au o importanță aparte căci, datorită lor, am creat ceva unic și plin de melancolie și nostalgie.

Fiecare membru al familiei a avut un rol esențial. Toți am avut câte o sarcină specifică abilității pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o.

Î: Poți să ne descrii care a fost scopul tău când te-ai gândit la înființarea muzeului?

R: Scopul meu a fost unul foarte simplu și la obiect: am dorit o promovare a satului natal, dar și a pune accent pe valoarea țăranului român de altădată. Acesta a fost motto-ul cu care eu am început și pe care îl voi duce până la capăt.

Văzând că etnografia este foarte puțin promovată, înființarea muzeelor aduce multe beneficii societății contemporane. Acest aspect l-am urmărit și eu și am încercat din răsputeri să îl îndeplinesc.

Î: Ce părere ai despre indiferența statului din acest punct de vedere?

R: Din punctul meu de vedere, statul român nu acordă însemnătatea pe care etnografia și istoria o dețin și sunt finanțate din ce în ce mai puțin.

Mereu am încercat să mă uit cu ochii optimismului la țara asta, lăsând la o parte realitatea îngustă de aici.

Trăiesc cu speranța că, în viitor, statul și societatea vor oferi istoriei acea importanță de care duce lipsă lamentabil.

Î: Care crezi că este problema, din moment ce oamenii nu mai îmbrățișează această ramură a istoriei?

R: Lumea în care trăim este într-o evoluție majoră.

Tot ce ne înconjoară este actualizat și reînnoit pe zi ce trece. Acest fapt a adus cu sine și pierderea valorilor natale, obiceiurilor sătești și trăirea ca neam român unitar.

Toți tinerii din ziua de azi sunt total dezinteresați de acest fapt, axându-și atenția asupra popularității și evidențierii în comunitate. Sunt mulți de vârsta mea, dar și mai mari ca mine, care mi-au reproșat că nu are niciun beneficiu ceea ce fac, că totul e inutil.

Am încercat și le-am demonstrat că se înșală. Tot ceea ce aparține de țara noastră trebuie prețuit cu ardoare, indiferent dacă e un mic amănunt sau un lucru măreț.

Î: Ce le urezi tinerilor care nu au curajul de a-și urma pasiunile?

R: Fiți voi înșivă! Cu toate că veți întâmpina multe obstacole, depășiți-le prin comunicarea cu ceilalți, cererea de opinii și voință. Toate se pot realiza prin ambiție și optimism desăvârșit.

Pasiunile trebuie îndeplinite, deoarece, din punctul meu de vedere, sunt singurele care ne creează acea stare de bine-dispunere și satisfacție.

Tinerii de azi sunt viitorul societății și mâine vor fi istorie. Cum poți să nu ai grijă de istorie când tu mâine vei fi istorie? Mereu mi-am zis că istoria este treapta de bază a prezentului.

Vă urez să vă iubiți între voi! Doar cu ajutorul nostru, al tinerilor, societatea poate deveni umană.


Îți mulțumim mult, Alin că ne-ai acordat acest fain interviu. Sper ca prin acesta mulți tineri să îți preia exemplul și să devină pasionați, nu tipici.

 

R: Mulțumesc foarte mult că mi-ai oferit șansa de a împărtăși toată povestea înființării acestui muzeu.

Doresc foarte mult ca din toate spusele mele să se înțeleagă cel mai important lucru:

Fiecare dintre noi trebuie să ne urmăm pasiunile, oricât de normale sau anormale ar părea. Să ne trăim viața așa cum dorim, în limita bunului simț.

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Ai plecat

Și ai plecat la fel ca vântul Ce a suflat în felinare
Derulează înapoi