Confesiunile tinerilor : Nu suntem toți fericiți!

"în De citit/Gândurile POV21" "de POV21"

„Confesiunile tinerilor” a reprezentat încă de la început un proiect micuţ, dar ambițios. Ceea ce numim noi „Confesiunile tinerilor” sunt, de fapt, doar gândurile noastre puse într-o serie de articole pe diferite teme. Data trecută, am avut ca temă faptul că tinerii nu au dreptul la opinie și liberă exprimare, articol pe care îl puteți găsi aici. De data asta, vorbim despre ceea ce ne afectează și nu este luat în serios: sănătatea noastră mintală.


Nu ai emoții, ești inuman.

Asta se spune de obicei. Iar atunci când ai emoții prea puternice și nu le mai poți controla ți s-ar putea spune superuman, presupun. Pe de altă parte, asta înseamnă cel mai probabil că începi să te confrunți cu ceva distructiv.

Precum anxietatea, de pildă.

Când eram mic eram foarte introvertit, timid și tăcut. Crescând, lucrurile s-au mai schimbat. Am făcut teatru, ceea ce m-a ajutat pe plan personal și chiar psihic să reușesc să-mi țin în frâu emoțiile, pe cât posibil. Încă îmi dau bătăi de cap acestea, însă în proporții mai reduse. E adevărat că sunt și anxios în anumite situații, mai ales dacă mă aflu într-un loc aglomerat, cu mulți oameni necunoscuți și trebuie să fac ceva sau să vorbesc.

Depresia este o problemă foarte serioasă. Nu poți să te lauzi cu ea. Nu am picat niciodată în astfel de stări, deși uneori poate am fost aproape să clachez, însă trebuie să-ți impui mereu să gândești sănătos pentru a te menține pe linia de plutire. Am avut și încă am, însă, prieteni care se confruntă cu depresia. Și o spun atât de des, încât pare că e ceva firesc pentru ei, face parte din viața lor, soiul ăsta de suferință. Cred că este suficient să fii depresiv o dată în viață, dar nu trebuie să-ți permiți să mai treci prin asta vreodată.

Am mai spus-o:

Suntem mai puternici decât un sentiment!

Rob.


Mereu când mă uitam în jurul meu vedeam doar emoții de anxietate. Oamenii deveneau din ce în ce mai ciudați.

Tocmai după ce am evoluat în sufletul meu, mi-am dat seama că

acel ciudat eram eu

Mereu am un sentiment de slăbiciune pentru acei oameni care sunt depresivi, fiindcă știu că această boală este aproape invizibilă pentru oameni.

Simți cum suferința se prelinge în oase, apoi în vene și apoi în suflet. O durere fără ameliorare, asta este depresia…

Avem lângă noi oamenii pe care nu îi vedem, dar când sunt singuri urlă de durere și nouă ne arată doar acea față fericită și batjocorită de urmele societății.

Cauza unei depresii stă în foarte multe. Consider că boala aceasta poate căpăta un efect îndelungat, atunci când este provocată de părinți. Ei sunt un motiv bun pentru care copilul lor nu poate dormi nopțile și pur și simplu nu se mai simte om. De ce? Pentru că este mai importantă părerea societății, decât fericirea copilului lor.

Apoi sunt profesorii, care, oricât ai face, unii au o gândire atât de deplasată, încât se cred zmei. Unii profesori contribuie la evoluția tânărului, iar alții stopează acest lucru.

Și ultimii sunt prietenii care, prin niște lucruri mărunte, îți creează o suferință atât de mare. Această depresie poate fi una cu risc major, ajungându-se la efecte dezastruoase .

Sentimentele sunt doar niște bacterii care se atașează în sufletul nostru, fără voia noastră, în așa fel încât, în timp, devin dușmani și, la rândul nostru, și noi devenim dușmani pentru noi.

Andrei Drugă.


 Pentru mine, școala a reprezentat un calvar. Singurul motiv pentru care mergeam acolo era să învăț și atât.

Am fost victimă a bullying-ului 7 ani,

depresie am avut 2 ani cu aproximație. Ce ați vrea să vă spun? Că viața va fi frumoasă? Că lucrurile se vor repara? Nu știu dacă este așa și nu am de gând să vă mint, dar aveți două căi: fie renunțați și la un moment dat, veți ceda, fie luați tot ce puteți învăța și treceți mai departe.

Nu știu dacă viața chiar merită trăită, nu știu dacă ceea ce trăim noi este viață, dar ceva știu sigur: sunt unele lucruri pentru care merită să trăiești, sunt unele momente pentru care merită să îți pariezi toți banii și să speri că ai numerele corecte. Depresia, anxietatea, le poți trata ca pe o răceală sau ca pe o boală letală. Depinde de tine dacă vrei sau nu să aibă tratament.

Anonim.


Încă din clasele primare am fost întâmpinată de anxietate.

Depresia am întâlnit-o mai târziu, la liceu, și pot să zic că m-a îmbrățișat strâns, ca și cum i-am fost prima dragoste și nu își dorea să mă mai părăsească.

Dar o să luăm cu pași mici:

Anxietatea.

Medical vorbind, te face să îți transpire palmele, îți accelerează pulsul, îți oferă migrene de neuitat și, nu în cele din urmă, îți va conferi și câteva ticuri foarte proaste precum rosul unghiilor. Dacă discutăm din punct de vedere emoțional, atunci este cu totul și cu totul altă poveste. Te manipulează, dă naștere paranoiei, te face să devii agitat. Ai mereu impresia că oamenii nu te plac sau că îi deranjezi și te determină să îți fie rușine cu tine.

Din pricina sa, mi-a fost teribil de greu să mă exteriorizez, deși cred că în sprijinul anxietății au venit toți anii de bullying pe care i-am primit.

Am ales să mă izolez și să încerc cu disperare să mă detașez de sentimente, dar cum pot eu, um om banal, o efemeritate pe acest pământ, să renunț la sentiment când el este cel ce mă conduce și cel care mă face să trăiesc, nu doar să exist. M-am refugiat în scris și am ieșit din zona mea de confort, trecând granița unor limite normale. Am ținut un discurs în fața a 800 de oameni. N-a fost deloc ușor, n-a fost deloc frumos. Aș vrea să vă spun, dragii mei, că după ce mi-am învins frica am și scăpat de anxietate. Dar e tot aici, încă suflându-mi în ceafă.

Din cauza celor din jur, ajungem mereu să ne întrebăm: „de ce nu sunt suficient de bun?” sau „mai bine nu spun asta că sigur nu este bine”, „se uită urât la mine, sigur nu mă place”.

Anxietatea nu este altceva decât frica de ceea ce s-ar putea întâmpla, iar dacă o lăsăm să câștige teren și implicit războiul, cum îl numesc eu, păi… în momentul ăla pot afirma cu mâna pe inimă că ne-am pierdut autenticitatea, esența, chiar vocea.

Depresia,

pe de altă parte, are nevoie de mai mulți factori să-și facă apariția. O iubire neîmpărtășită, un vis pierdut, o speranță spulberată, o promisiune încălcată etc. Par lucruri mici, dar lucrurile și gesturile mici nu sunt deloc mici. Au o putere formidabilă precum cuvântul „iubire”.

Depresia nu este ceva cu care te mândrești, așa că încerci pe cât posibil să o ascunzi, să o mușamalizezi. Îți scoți în societate cel mai fermecător zâmbet al tău, cele mai bune glume și încerci să-i faci pe ceilalți să se simtă mai bine când, de fapt, și tu ai nevoie de puțin ajutor.

Ajungi acasă și în sfârșit îți poți șterge acel zâmbet insuportabil de pe chip și poți lăsa lacrimile ce au așteptat toată ziua să-ți inunde fața.

Atunci când te afli în depresie ești letargic, mereu obosit, nu-ți mai place nimic, nu mai găsești niciun motiv suficient de bun care să te facă să trăiești și parcă ești gol. Parcă dintr-o dată ai devenit o gaură neagră în propria ta galaxie și simți cum începi să te pierzi. Conștientizezi ce ți se întâmplă și urăști asta, dar ce poți face să o oprești? Doar că vine cineva și îți spune „gata, nu mai fi trist, viața merită trăită”. Păi, mersi! Acum chiar am ieșit din depresie Oamenii ăștia mai mult mă calcă pe nervi.

Aceste boli le poți depăși doar când ajungi să fii împăcat cu tine însuți. Nu spun fericit, căci fericirea e doar o iluzie pe care cei mai norocoși reușesc să și-o creeze, dar liniștea interioară cred cu tărie că ar fi leacul.

Ligia Cehan. 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Prefă-mă

Prefă-mă, Doamne, în viu grai, Să pot să-i spun cum l-am iubit,
Derulează înapoi