Comunicarea cu familia – o relație toxică ascunsă sub preș

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

De mici copii ni se induce un concept pe care eu îl consider depășit: comunicarea cu familia este esențială, indiferent de cum ar fi ea.  În alte cuvinte, se presupune că trebuie să căutăm sprijin și înțelegere în oamenii care ne-au dat viață.  Astfel, ajungem să alegem însingurarea  din cauza lipsei de umanitate cu care suntem tratați.

Oricât de apropiați ar încerca ei să fie, deseori se întâmplă să ne rupă aripile la fiecare pas.

Ne văd ca șefi de promoție, ca cei mai realizați și bogați oameni, lucrând în birouri și având grijă de ei la bătrânețe. Evident, în acești „copii realizați” sunt incluse și idealurile lor din tinerețe. Aceste idealuri, uneori, nu au putut fi realizate și au dus la o complicare a creșterii propriului copil.

Dacă mama voia să fie medic și nu a reușit, atunci obligatoriu trebuie să fiu eu, iar dacă tatăl voia să fie inginer, atunci eu voi fi și în locul lui.

V-ați întrebat vreodată, dragi părinți, ce vor copiii cu adevărat?

Nu! Normal că nu. Știți doar să vă proiectați eșecurile și să vă folosiți copiii pe post de „recuperatori de tinerețe”.  Voi încurajați mecanismul de roboțel, în loc să ne ajutați să ne formăm opinii proprii, în loc să ne educați și să ne arătați cum să fim oameni.

De ce vreți ca noi să vă îndeplinim visele? De ce vreți să fim noi țapii ispășitori ai necugetării voastre? Noi nu putem avea vise și idealuri proprii?

Dintre toți cei care pun presiune pe noi, voi sunteți cei ce ne sfărâmați visele cu primul NU” și prima bătaie. De ce? Pentru că ne spuneți că familia e sfântă, apoi ne alungați dacă visăm mai departe de voi!

Vă rugăm, uneori cred că am ajuns să vă implorăm, lăsați-ne să creștem frumos!

Ne-ați lovit cu cuvinte, ne-ați lovit fizic, am trecut peste, dar nu am uitat. Nu am uitat cum ne-ați zdrobit visele și fericirea. Ne-ați marcat copilăria, ne-ați lovit adolescența și automat, ne-ați schimbat maturitatea.

Un părinte, o mamă, un tată sau chiar și un tutore ar trebui să fie protectorul unei ființe pure, inocente, care abia intră în această lume plină de noutate și  care are nevoie de un ghid pentru a nu se pierde prin labirintul vieții.

Părinții sunt acei oameni de la care te aștepți să primești un „bună dimineața!” când cobori din pat. În schimb, aceștia  îți aruncă, plini de silă, printre gurile de cafea și fumul de țigară un „nu ai nimic altceva mai bun de făcut?”. Așa începe aproape fiecare dimineață a noastră – cei ce vrem să avem o familie unită, dar nu avem cu cine.

Se auto-intitulează cei care ne susțin cel mai mult, în orice. Din păcate, ei nu realizează că, de fapt, sunt persoanele ce ne trag în jos cel mai mult din cauza indiferenței care a pus stăpânire pe ei după o vreme. Asta, sau din cauza faptului că își blamează copiii pentru miile de frustrări ce îi apasă.

Poate nu ați avut cea mai ușoară poveste, poate viața nu v-a oferit mereu ce v-ați dorit și poate noi chiar am fost de vină. Însă, dacă voi nu v-ați fi dorit, noi nu am fi fost aici.

Știm că undeva greșim și noi, dar avem nevoie de voi, de oamenii cei mai importanți din viața noastră; însă, nu doar ca piese de mobilier care tot ce fac e să vomite frustrări și traume în capul nostru.

Atunci când ești la început de drum, te bazezi pe părinți. Pe parcurs îți dai seama că, în realitate, ești singur. Comunicarea cu familia este importantă DOAR dacă este sănătoasă. Nu ezitați să eliminați din viața voastră oamenii care vă trag la fund, chiar dacă vă vine greu să o faceți.

Nu sunteți născuți pentru a fi slugile părinților. Visați, creați, inventați, fiți voi cu voi, nu executanții unor persoane a căror fericire a apus din cauza unor alegeri neasumate.


Autori:
Laura Bîrgăoanu
Szabo Antonia Alexandra

Studentă în anul 2 la Jurnalism în cadrul facultății FSPAC (Universitatea Babeș-Bolyai-Cluj), fostă elevă a Colegiului Național de Informatică din Piatra-Neamț. Ador călătoriile, cititul, psihologia, oamenii frumoși și în special câinii.

1 Comment

  1. (Ne-) Intamplator am meditat si eu mult in jurul acestui subiect, si bineinteles se pot spune multe lucruri. Cea mai scurta forma in care am reusit sa-mi sintetizez “observatiile” este aceea ca multi dintre parintii nostri se asteapta, inconstient cel mai probabil, ca noi sa depasim usor deficientele lor sau sa fim imuni defectelor lor (de parenting), dar sa fim total receptivi sfaturilor lor bune si total recunoscatori calitatilor lor (incontestabile dealtfel, pentru toti cei cu familii cat de cat normale…). Aplicand acest “algoritm”, rezulta niste robotei, pardon, fii puternici, inzestrati cu skilluri si fara pietre de moara (fara traume), gata sa cucereasca lumea atat pentru fericirea lor proprie (a copiilor) cat si pentru mica* bucurie a parintilor. (*spun “mica” pentru acei parinti mai buni, si realmente altruisti fata de destinul urmasilor). Desigur in natura gasim rar astfel de bioroboti magnifici, iar daca duamne-feri [sic] ai iohanul sa fi vulnerabil tu fix la ce nu trebuie din cartile lor slabe, atunci nu exista podea cat de jos risti sa cazi, in pofida eforturilor facute si “energiilor pozitive” daruite de ai nostri dragi parinti.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

alt delir

Alt delir

  Stă pitit, m-așteaptă, de o viață, peste tot, și-mi urmărește atent
cuvântul

Cuvântul

În urna adâncă a vieții Primordial a fost cuvântul. Maestrul sfințirii de

Teamă de frumos

  Sunt soare, apă, natură. Îndrăznești să mă frângi, să-mi iei razele,
Blocaj Mental

Blocaj Mental

  Construiesc pe-un filon de ură, Un nou asentiment în lume. Caut
Derulează înapoi