Ce vrei de ziua ta?

„Cum e viața la 18 ani?” – întrebare universal aplicată majorului sau majorei care, din întâmplare, astăzi sunt eu. 

Cum mă simt? Nu am absolut nici cea mai vagă idee, dar știu că tortul ăla pe care mama îl ascunde nu mai e de mult un secret. Se prea poate să fi gustat deja. Scuze, mama, știi că te iubesc!

Ce s-a schimbat în 18 ani? Poza din buletin, aș spune, dar știu că nu e doar asta. 

Că ceasul ticăie mai nou pe ritmul tic-tac-bac nu e o noutate. Nici faptul că, odată cu măselele de minte, se roagă ai tăi să îți vină mintea la cap la 18 ani. Vreau să fiu adult? Poate. Vreau să nu mai fiu copil? Niciodată. 

Unul din lucrurile pe care mama le repetă și care îmi fac ziua mai bună e faptul că mereu voi fi copilul ei zurliu. Știm amândouă că nebunia o am în sânge și oricât m-aș maturiza, tot un copil voi rămâne.

Cu maturizarea asta, treaba stă cam ciudat.

Nimeni nu îți dă un manual al adulților spunându-ți „asta e tot”, dar ai multe lecții de învățat. Nimeni nu îți dă note ca la școală, dar sunt probe pe care le pici și probe pe care le treci. Și înveți din greșeli, dar nu există corector care să le șteargă. Timpul și mintea sunt singurele tale instrumente. Iar amintirile sunt singurele dovezi ale proiectului pe care scrie mare și lat numele tău. Ești un proiect al Universului. Clișeic? Poate. 

Dar așa cum susținem sus și tare că suntem unici, total adevărat, și vârsta asta e unică. 18 ani ai doar o dată. Ce am învățat până acum? Sistemul nervos și funcția de nutriție la bio, că am lucrare astăzi. Ah, da. Și legile lui Mendel. 

Pe lângă asta ar fi următoarele:

Maturizarea necesită numeroase greșeli. Credeți sau nu, din greșeli înveți multe. Există și încăpățânați (ca mine), care repetă greșeala numai ca să fie siguri, dar hei, toți avem piticii noștri pe creier care dansează pe sinapse. Nu mă judecați, v-am zis că dau lucrare.

Și acum vine întrebarea pe care o aud de câțiva ani. Câțiva ani buni. 

CE VREI DE ZIUA TA?

HABAR NU AM. În primii ani, răspunsul era categoric orientat spre ce reclame la jucării mai vedeam pe la TV sau ce mașinute îmi doream. Da, eram fata cu mașinuțele și rupeam capul păpușilor sau le tăiam părul.

Știți că ziceam ceva de pitici pe creier? Începeți să vă cam dați seama unde bat cu afirmația asta. 

Azi, însă, chiar de mi-aș dori o mașină, răspunsul ar fi să îmi cumpăr una. Și răspunsul răspunsului e că nu am banii necesari. Încă. 

Dar nu îmi doresc o mașină, surprinzător. Nu încă, cel puțin.

Ce îmi doresc, însă, poate suna melodramatic, dar îmi asum asta.

Dorința mea e ca mama să știe că îi mulțumesc pentru 18 ani în care m-a suportat. Cu mine, timp de 18 ani a trecut prin o groază de nebunii, și totuși, în fiecare seară, vine cu zâmbetul pe buze să mă întrebe ce vreau să mănânc. Mama… e mama. Mă ceartă, țipăm una la alta, ea mai tare decât mine, ne rănim cu cuvintele uneori, dar e mereu acolo. A fost și îmi doresc să fie mereu acolo.

 Știu că nu va exista un mereu, dar vreau să fie acolo pentru cât mai mult timp. Vreau să îmi spună să îmi pun o dorință de ziua mea pentru cât mai mulți ani. Vreau să vină la mine cu tortul în timp ce dorm, așa cum face mereu, pentru cât mai mulți ani. Să mă trezească, mânjindu-mă cu frișcă pentru cât mai mulți ani.

 Vreau să vadă ce viitor frumos am în față, să fie cu mine când o dau în bară și să mă țină de mână când plâng. 

Pentru voi, poate tot ce spun aici e un clișeu, dar pentru mine e ceva ce vreau să citească mama. 

Nu i-am arătat niciodată ce scriu, nu a văzut niciodată latura asta a mea, deși scriu de mic copil. Toate compunerile pentru școală, toate jurnalele, tot ce am scris vreodată, ea nu a citit. Nu din dorința ei, ci din a mea. Motivul concret nu îl știu nici eu. Dar mami, vreau să citești asta. 

Timp de 18 ani ai avut o nebună pe cap și nu vei scăpa de mine niciodată. 

Timp de 18 ani ai fost lângă mine când eram bolnavă sau când îmi era frică de ceva. Ai fost acolo când mi-a căzut primul dinte și mi-ai spus să îmi pun o dorință, căci Zâna Măseluță o va îndeplini. Ei bine, nu mai cred în Zâna Măseluță.

Tu mi-ai îndeplinit dorințele. De la clătite în miezul nopții, până la ,,mama, am nevoie de ceva”, mereu ai făcut tot ce ai putut pentru fericirea mea. Ai renunțat la multe, te-ai pus, poate, pe ultimul loc ca să mă știi pe mine pe primul.

 Iar azi, de ziua mea, îți spun, mamă, că nu îmi doresc decât să îmi spui să îmi pun o dorință, să îmi cânți la mulți ani cu zâmbetul pe buze și să faci asta pentru cât mai mulți ani. Mami, nu vreau să fiu adult. Nu vreau. 

Dacă a fi adult înseamnă să treacă anii peste noi, atunci lasă-mă să fiu copilul mamei. 

Să te trag iar de mână când văd dulciuri în vitrine, să mă iei în brațe când plâng și să îmi spui mereu să fiu cuminte atunci când plec.

În ultima vreme îți spun eu asta în fiecare dimineață, atunci când mă duci la școală cu noaptea în cap și apoi mergi la serviciu. Îți spun să fii cuminte. Știu eu de ce spun asta. Fii cuminte, mamă, căci eu fără tine nu cred că pot. Nu vreau să fiu adult, dar viața te obligă să faci asta. Te încalță în pantofii de om mare și te pune să faci primii pași. Apoi nu mai e cale de întoarcere.

Azi, la 18 ani, fac primul pas în pantofii de om mare. Sclipesc, știu că mă vor duce departe, că voi trăi momente uimitoare în pantofii ăia. Trebuie să îi port. E inevitabil. Dar voi fi mereu fetița care se încălța în pantofii tăi. 

Azi e ziua mea. Îmi iau pantofii de om mare și mă duc să mă dau în leagăn. Hai cu mine, mama!

Autor: Gabriela Luigia