Trupa Odyssey – Tragicomedie într-un folk-rock de excepție

"în De POVeste" "de POV21"

Festivalurile aduc oamenii împreună. Aici se leagă prietenii, iubiri, iar, în cazurile cele mai fericite, se nasc idei care se vor întrupa și vor străluci cândva pe scene. Astfel, în anul 1996, în urma participării la festivalul de muzică folk „Chitara de Argint” de la Reghin, din poveste în poveste, Cristian Rangu și Laurențiu Paicu au pus bazele trupei pe care azi o știm drept Odyssey.

Trupa suceveană este alcătuită din: Ciprian Bârsă la tobe, Ilie Zugrav la bass, Roxana Amarandi vioară, Relu Calcea la chitară și voce și Cristian Rangu la chitară, voce și blockflote.

Î: Bună seara! Cum a luat naștere trupa?

R: Pe scurt, în ’96, când m-am apucat eu de chitară, la primul festival la care am luat parte, și anume la „Chitara de argint” la Reghin. Și de acolo am schimbat mai multe formule, până am ajuns la formula din ziua de azi: cu vioară, cu tobe, cu chitare electrice… Am fost într-o permanentă schimbare ca să ajungem la felul în care cântăm în ziua de azi.

Î: Cum v-ați găsit unul pe celălalt? A fost conexiune la prima notă sau e ceva ce s-a creat în timp?

R: Instrumentiștii, în general, sunt foarte greu de găsit, mai ales pe ceea ce facem noi. În afară de mine nu mai este nimeni din formula originală. Au venit pe parcurs, în funcție de schimbările pe care le-am suferit de-a lungul timpului. Am avut pe altcineva la vioară, pe altcineva la chitară. Oamenii sunt prinși în viața de zi cu zi și e foarte complicat să te dedici sută la sută unui proiect. Schimbările vin dar, de fiecare dată, cei care au venit au ales să și rămână, fiindcă le-a plăcut.

Î: De unde vine numele trupei? De ce a fost tocmai Odyssey?

R: Numele a fost de la bun început, pentru că în capul meu, la 17 ani de atunci, trebuia să fie o poveste care să se întindă și să fie construită. E un joc de cuvinte: se scrie ca în engleză, fiindcă arată mai frumos, și se citește ca în română. Asta practic trebuie să fie o poveste.

Î: Vă mai aduceți aminte primul concert?

R: Da, cel de la „Chitara de Argint” la Reghin. Aveam niște emoții teribile. Ce-a rămas în picioare de atunci e încăpățânarea ce mă caracterizează, pentru că, dacă nu ești într-o oarecare măsură încăpățânat, nu poți să faci nimic, mai ales cu stilul ăsta de muzică. Asta a rămas neschimbat: încăpățânarea.

Î: Care ar fi o întâmplare importantă sau emoționantă trăită împreună cu trupa?

R: Aoleu, mă simt ca la Vocea României! Toate astea sunt lacrimogene. Toate sunt importante, cred că o întâmplare foarte importantă a fost când am plecat în 2001 în Germania. A fost primul nostru concert în afara țării. O serie de concerte… Mă rog, și, practic, fiecare experiență pe care am avut-o împărțind scena cu alte trupe și făcând cumva schimb de experiență… Fiecare cântare e un punct de cotitură în evoluția noastră. Din fiecare cântare ai ceva de învățat și de adaptat și nu aș putea să pun degetul: „Da, asta a fost o întâmplare aparte!”. Văd numai lucrurile bune.

Î: Ce lucru v-a marcat cel mai mult de când ați luat-o pe drumul acesta?

R: Greu de spus. Au fost mai multe momente, începând din clipa în care ai doi oameni în public până la mii, care îți cântă versurile. De fiecare dată e o experiență care te atinge.

Î: Ce sentimente credeți că vă caracterizează piesele în general?

R: Aoleu, tragi-comedie… Întrebarea asta mi-a pus-o cineva aseară: „Bă, da’ ce-ai vrut să zici cu piesa aia?”. De obicei, când scriu o piesă sau îmi vine câte o idee de piesă am un film întreg în cap și poate să plece de la o varietate de emoții sau frustrări, sau câteodată de draci și de nervi, depinde… De exemplu: Dacii liberi. Lumea nu ascultă, asociază, mamă, că dacii și din nou, dacă asculți versurile, nu-s măgulitoare, dar trebuie să te prinzi. Zice acolo la un moment dat: „Fii mândru că ești prost!”, că tot timpul ne raportăm ce frumos o fost înainte, dar tot ce facem în ziua de azi… Deci, ca să întorc la întrebare, tot timpul sunt alte și alte emoții. Cred că, dacă ar fi să trag o linie, melancolia în general, care poate fi și constructivă și distructivă.

Î: Care versuri din piesele voastre v-ar caracterizează în orice situație?

„Când dorul mă apasă mă întorc pribeag acasă”. 

Î: Este greu să păstrați trupa unită? Au apărut impedimente care să vă facă să gândiți că acum se pune punct pentru Odyssey?

R: Ah, la fiecare album. E foarte complicat când suntem întinși. Unul e în Iași, unul e în Cluj… Fiecare suntem prinși și împreună și separat în diferite proiecte, e complicat, dar da, și titlul Piatra de hotar – primul nostru album, nu știam dacă merge mai departe sau Povestitorul, acolo am avut alte idei în privința titlului, dar Aripi de piatră – al treilea album, care stă foarte bine mersi online și încă nu ne-am învrednicit să îl scoatem de 3, 4 ani îndată, în format fizic. Din nou, e un titlu sugestiv, pentru că tot timpul speri „Azi o să fie, azi o să fie!”, dar mergem mai departe, ce să facem?

Î: Ce întâmplare din trecut credeți că a apropiat trupa?

R: Din nou, se leagă de întrebarea de mai devreme… În general, suntem destul de apropiați, pentru că, precum cazul lui Relu, e din 2002, practic e cel mai vechi membru din Odyssey, cu toboșarul, cu basistul, deja în formula asta suntem de ceva ani împreună și suntem și prieteni. Îmi place să mă gândesc la trupă ca la o familie. Ne mai certăm, ne mai porcăim, dar tot împreună facem treabă.

Î: Cine sunteți voi în afara concertelor și cum vă împărțiți timpul între viața personală și muzică?

R: La întrebarea asta ar trebui să răspundă fiecare dintre colegii mei, numai că e un pic greu. O parte dintre noi facem doar asta, doar legat de muzică. Mie în timpul liber îmi place să fiu și tâmplar și dulgher și parchetar și mă ocup cu lucrul pe lângă casă, dar, în foarte mare proporție, totul e legat de muzică. Tot, și cu înregistrări, și cântări, deci 90% din timp se învârte în jurul muzicii, că altfel nu poți…

Î: Care sunt alte hobby-uri ale voastre?

R: Tocmai ți-am răspuns. Am renunțat treptat, treptat la hobby-urile pe care le aveam și m-am concentrat numai pe chestia asta. Pentru mine, jobul e și hobby în același timp; încercăm să le îmbinăm. Mai avem motocicletele, dar n-am mai apucat să ies de doi ani cu motocicleta. Asta-i altă poveste, tot în șantiere, e complicat.

Î: Ați visat în copilărie că veți face parte dintr-o trupă folk-rock?

R: Din clasa a noua, când m-am apucat de cântat. Cumva, am fost apropiat de muzică de când eram mic, dar n-am chestia aia: „Vai, am cântat la 4 ani și am știut de atunci ce drum să aleg”. E o întreagă căutare și un întreg zbucium ca să ajungi la un anumit nivel. Nu am pretenția că suntem „maaamă, am rupt fâșul”, nici nu poți în România, în peisajul ăsta muzical dacă nu faci niște compromisuri pe care noi nu am vrut să le facem, și uite că de bine, de rău, public avem, ceea ce e foarte îmbucurător.

Î: Voiam să vă întreb, dar ați zis deja că s-au mai schimbat membrii, ați primit oameni noi în trupă…

R: Da, pentru că fiecare știe ce drum să aleagă și nu poți să ții pe nimeni cu forța…

Î: Cum de nu ați cântat doar piese de ale voastre în seara asta?

R: În seara asta… păi, sunt trei proiecte diferite: Odyssey e Odyssey, Alterego e trupa de coveruri și bussiness pe evenimente, Conversațiile Acustice sunt mai pe sufetul nostru, piese cu care am crescut, mai mult noi decât Alexandra, vocea feminină a trupei. Fix ăsta e răspunsul, sunt piesele pe sufletul nostru și exact pntru genul ăsta de evenimente mai micuțe, ne simțim noi și bine.

Î: Mai ascultați și alte genuri de muzică în timpul liber, în afară de ceea ce cântați?

R: Vecinii mei au fost șocați când au aflat cu ce mă ocup, că la mine nu se aude gălăgie niciodată. Nu știu ce și-o fi închipuit ei, că, vezi, scot boxele pe geam… Acasă trebuie să fie liniște, că sunt sătul de duduieli în cap. Da! Deci foarte important, din punctul meu de vedere, nu pot să vorbesc în numele tuturor colegilor mei, e ca o piesă să îmi transmită ceva, o emoție, o stare, indiferent din ce gen muzical face parte. Și am, pot să zic așa, slăbiciuni pentru toate genurile muzicale. Deci da, ascultăm și altele.

Fără întâmplări aparte sau momente bine definite, și cu multă dorință de a mai cânta și încânta în viitor alți atâți oameni, trupa Odyssey și-a lăsat o mică parte din experiența sa în vistieria POV21.

 

Autori:

Roberta Roman

Francesca Bența

Ana-Maria Retegan

Elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, în clasa a XI a, profil filologie. Îmi împart iubirea între animale, muzică rock și cărți, considerând că viața mea este un maraton de citit. Mi-am dat seama că am mult prea mult timp înainte pentru a nu da curs și acestei provocări, pe numele ei POV21.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*