Terase de sticlă – I –
Sunt un ateu credincios. Mi-a plăcut întotdeauna soarta mea și, cu toate astea, uneori mă sinucid fără să vadă nimeni. S-ar putea doar să-mi semnez prematur testamentul acum, dar ce-i o moarte în plus pentru o entitate fără Diavol și Iisus?
În fiecare joi, mă urc în tramvaiul 102 și plec. Mă duc spre necunoscut și, deși mă gândesc că voi fi surprins, că-mi vor pune numele pe clădiri ca unui erou al patriei, necunoscutul e mereu același: două șine paralele care paralel fac curbă largă și tot paralel întorc spre locul de unde am plecat. Totuși, spre înapoiul de care vă spun, se întâmplă o serie de transformări alchimice ale gândirii.
În fine, a venit tramvaiul. Ușile se deschid și mă uit cu fruntea mult prea sus prin ochelari spre cele două scări inegale de metal. Urc, compostez biletul fără să realizez și caut cu privirea loc pe unul dintre scaunele portocalii și dureroase.
În primul rând stau două doamne în vârstă. Cea de la geam, cu capul sprijinit de relativitate, își freacă verigheta cu celelalte degete. Pare tristă. Femeia de lângă ea stă agățată de două plase biodegradabile semi-transparente. Întrezăresc struguri, pâine, o sticlă mică de cola, o cutie cu bomboane de mentă, un cofraj cu șase ouă clasa 2, o bere ieftină și o jumătate de parizer vidat. Moșulică al ei o fi dinamovist. E meci astă-seară.
În spatele lor, un copil gârbovit stă cu ochii în telefon. Promițător, citește ceva. Lângă el, taică-său are mâinile încrucișate și se uită fix. Cămașa e puțin șifonată la guler, iar papucii nu sunt șterși la călcâie. Și, cum mă gândeam, degetele îi sunt libere. Ea a plecat, copilul a rămas. Și va pleca și ăla mic. Va mai rămâne el. Bătrân, trist, jenându-l pe alocuri proteza de sus, ridicându-se să se ducă la toaletă în ultimul moment…
Am găsit un loc! Aici e perfect, e locul pe care mi l-aș fi dorit dintotdeauna, simt că ating ușor idealul locurilor din tramvai. Boom! Scrisoarea. Am uitat scrisoarea. E imposibil așa ceva! Nu am cum, nu se poate, doar am pus-o odată în ghiozdan. Și după am scos-o să înapoiez cartea. A rămas pe tejghea. Trebuie să mă întorc cât de repede după ea. Nimeni, absolut nimeni nu trebuie să o citească. Sunt la un pas să fiu…
Tramvaiul oprește, mă arunc de-a dreptul din el și încep să alerg spre facultate. Așa ceva nu mi se poate întâmpla! Nu mie!
_ Gèrard Rex _