Amifran

Festivalul Amifran – interviu exclusiv cu părintele teatrului francofon

"în De citit/De POVeste" "de POV21"

Cine spune că „einsteinii” sunt doar geniile în știință se înșală! Nu, nu aberăm și nici nu ne povestim visul de azi-noapte. Am avut ocazia să-l întâlnim pe Einsteinul artei teatrale. Și nu, nu am descoperit mașina timpului (deși ne-ar plăcea), ci am participat alături de colegii noștri din Trupa de teatru „Corint” la Amifran. Nu știți ce este? Destul de rău… Oricum veți afla în cele ce urmează.

Acum să revenim la Einsteinul contemporan (atât din punct de vedere fizic, cât și intelectual) pasionat de teatru. Papa Didi (pe numele său real, Florin Didilescu) este cel care a creat o tradiție din a oferi tinerilor francofoni atrași de arta teatrală un eveniment pe măsură: Festivalul Internațional Francofon de la Arad.

Creat în 1992, festivalul are deja un renume mondial, în adevăratul sens al cuvântului (întrunind anual sute de tineri de naționalități diferite). Papa Didi, inițiatorul, mânat de dragostea pentru limba franceză și talentul înnăscut (și moștenit) pentru teatru, s-a asigurat ca organizarea să fie impecabilă, iar amintirile de neuitat (ca orice Einstein). Ne-a impresionat prin felul său de a fi, așa că nu ne-am putut abține să nu îi punem câteva întrebări.

Î: Care au fost așteptările dumneavoastră atunci când ați creat festivalul Amifran? V-ați așteptat să aibă un asemena succes?

Papa Didi: Eu aș răspunde cu o întrebare. Vouă v-a a plăcut? (Noi: DAAAAAAAAAAAAAAAAAA). V-ați simțit bine? (Noi: EXTRAORDINAAAAAAAAAAAAAAAR). Eu nu m-am așteptat. Dar, pe de altă parte, atunci când începi ceva, te gândești și la o țintă iar ținta era ca limba franceză și teatrul să devină un centru de interes pentru voi, pentru tineri. Ăsta este, de fapt, scopul ultim al acestui festival. Pe lângă frecventarea cinematografelor și alegerea filmelor bune, noi am ales să deschidem o poartă (și) spre teatru, și ca joc, și ca obiect de privit.

Noi am creat acest festival ca voi să vă manifestați talentul, inteligența, creativitatea și ca să deveniți „consumatori de teatru”. Dar nu consumatori obligați, ci autonomi, care aleg să meargă la teatru, la spectacol pentru că se așteaptă la ceva de la spectacolul respectiv, iar asta se numește Școala Spectatorului. Un festival nu trebuie să fie plăcut numai ochiului, ci și minții iar voi, tinerii, învățați nu numai despre ceea ce se exprimă pe scenă, ci și despre lumini, sunete, dramaturgie, limbaj. De fapt, despre tot ceea ce poate face scena vie.

Î: Cum s-a născut, de fapt, Amifran? Prima ediție v-o amintiți?

Papa Didi: Mi-o amintesc, nu sunt chiar așa… (râde). Desigur că mi-o amintesc. Totul a început când România trecea de la un regim politic la alt regim, lucru pe care l-ați auzit, dar nu l-ați trăit, pentru că sunteți copilași (râde). Anul 1989 a însemnat o schimbare în viața tuturor românilor (deci și a mea) iar până atunci, am fost profesor de limba franceză și am avut o trupă de teatru în limba română. Nici nu se discuta despre teatru în franceză, engleză… Ei bine, dacă făceai în rusă, poate-poate ți se spunea un „bravo”.

După 1990, când am început să „circulăm”, am zis că trebuie să schimb ceva și în practica mea de profesor, nu de teatru, ci profesor care face în timpul liber teatru cu elevii, în limba franceză. Totul a decurs firesc iar eu mi-am îmbinat cariera de profesor cu o pasiune care exista și pe care o moștenesc de la părinții mei, ei fiind actori toată viața lor aici, în Arad.

Teatrul pentru mine este o a doua casă, aici am început să merg, să vorbesc. Cunosc acest mediu mai mult decât pe dinăuntru. Amifranul este o atmosferă care funcționează după niște reguli cât se poate de simple, indiferent în ce domeniu ai lucra. Respect, responsabilitate, punctualitate. Și asta este teatrul, nu numai creație, ci și muncă (în primul rând). Tu trebuie să fii un partener cu colegul tău chiar dacă îl detești, spectatorul n-are voie să vadă asta în timpul actului.

Î: Ce ați învățat de la fiecare generație de copii pe care i-ați inițiat?

Papa Didi: E bună întrebarea (râde). Am învățat că autoritatea nu se clădește pe voce ridicată, nici pe principiul „eu sunt puternic iar tu slab”, nici pe verbe la imperativ. M-am obișnuit să vorbesc și să repet foarte mult anumite lucruri. Pruncii ascultă (râde) dar au un sistem de autoapărare dezvoltat, deci aud și înțeleg numai ce vor.

Atunci, îți trebuie multă răbdare ca să te apropii de ei și e foarte important să mai (și) asculți. Profesorul mai trebuie să și tacă iar pe copil să îl lași să vorbească, și să vorbească, și să nu îl corectezi. Ca să creezi o relație de încredere, tu, ca profesor, nu trebuie să fii un vânător de greșeli, ci doar un discret contabil, să-l ajuți iar din când în când, să i le spui. Trebuie să îl dezinhibezi, iar teatrul asta face. Scopul Amifranului nu este de a scoate actori, ci de a-i ajuta pe copii să fie (și) altfel.

Î: Dintre elevii care v-au trecut prin mână, cine a ales să continue cu teatrul?

Papa Didi: Un exemplu este Roxana Fânață. Eu n-am făcut nimic, doar i-am oferit un cadru prin care ea să se exprime. Ea a fost formată la Cluj și a învățat multe, și încă mai are (râde). Amifranul a fost, pentru ea, pământul fertil unde ea a prins rădăcini. La București, la Teatrul Odeon, o găsiți pe Sabrina Iașchievici, apoi la Cluj pe Alexandra Tarce și, desigur, sunt și alții pe care nu mi-i mai amintesc (râde).

Î: Organizarea festivalului Amifran e impecabilă. Cum reușiți să vă potriviți în așa fel încât festivalul să iasă bine?

Papa Didi: Păi, într-un fel *puiule* se cheamă rutină, și e cam cel mai nasol lucru în viață. Ei, festivalul, (din păcate) are și o doză de rutină. Totuși, ceea ce-i nou în fiecare an este modul prin care ne căutăm sponsorii. Din păcate, aici, în România, francofonia și teatrul în special nu fac parte din domeniile de interes primordial. „Ei, știți, noi avem alte priorități”. În general, cultura, astăzi, suferă din cauza acestei subfinanțări. În continuare muncesc pentru Amifran, chiar dacă sunt pensionar. 😉

Î: Ceea ce se face pe scenă reprezintă mai mult decât realitatea?

Papa Didi: Da. Teatrul este o oglindă, dar nu o copie a realității.                                                                                                                                                                                                                                                              Teatrul trebuie să transfigureze, eu mă exprim, dar pe scenă arăt altfel fiindcă teatrul înseamnă artă, ca și pictura. Pictura trebuie să îmi arate aceeași realitate, dar altfel, și așa și teatrul. E realitatea, desigur, dar e realitatea transfigurată. Nici pictura și nici teatrul nu trebuie să fie indigo al realității. De ce? E simplu, pentru că teatrul trebuie să îmi arate un punct de vedere. Al cui? Al ăluia, al artistului. Altfel nu ești artist 😉 Deci ceea ce este pe scenă nu este decât o interpretare a realității din punctul de vedere al creatorului. Gândurile regizorului, dacă nu sunt asumate și de actori, și de cei de la lumini, și de cei de la sunet, spectacolul iese strâmb, șchiop.

Î: În acești 27 de ani de festival Amifran, ați găsit un stil teatral care v-a impresionat?

Papa Didi: E loc sub soare pentru orice și am pornit de la principiul că un stil de teatru nu este și nu trebuie să fie autoritar. Trebuie doar să îți găsești publicul.


Autori:
Alexandra Zahari
Florina Dan

Florina Dan, 16 ani, elevă, uneori cufundată în realitatea prezentă. Îi place arta, scrie de când (nu) se știe și se plimbă cu teatrul de mână, încercând să se (re)găsească.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

sunt eu

  același eu ce poartă numele blestemat povara noastră umană eul pe
Picături pe Suflet

Picături pe Suflet

Îmi aștern gândurile pe o foaie pătată de cerneală mă gândesc la
Derulează înapoi