Aveam întâlnire

"în Texte/Poezie și literatură" by

Era aprilie spre iulie final și sufletele ne rătăceau haotic în Univers, încercând a se regăsi unul pe celălalt; aveam întâlnire. Din aripi de înger mi te creez, din sâmburi de brusturi te prind în palmă și veghez, din sufletul meu mi te culeg… să te iubesc în tihnă, cu totul etern. Sufletele s-au contopit la începuturi și au rămas legate cu promisiunea că nu se vor uita în niciuna din viețile ce vor urma a trăi, cu încrederea că se vor regăsi la infinit, din fiece fir de nisip și strop de soare. Nu am putere a înțelege cum tu ești om, cum nu te macină în suflet o dulce vină.

@orient_arts

Am așteptat o viață întreagă să te întâlnesc, aștept și acum să te întorci…

Degeaba îndrăznesc. Îmi spune sufletul că va fi bine și într-un final voi reuși. Eventual voi și primi ce tu îmi spuneai că merit. Am zăbovit cu zilele acasă, dar departe. Mi-e dor de chipul tău uscat, mi-e dor de ora 7:00. 

Era în prag de asfințit, o zi de iulie-sfârșit, o zi de fericire pură, o noapte doar plină de ură. Te voi fi întâlnit, dar nu voi ști că sufletul meu va fi măcinat de dorința nestăvilită de a te avea aproape întotdeauna. Vin’ la mine, lăuntric gând, căci androginul e întreg, iar noi suntem pocete.

Prin al morții mele gând, doresc să nu mă uiți.

Dar ai putea? Bineînțeles…

Nu-s piatră de mormânt. Voi fi aici, mă vei găsi când te întorci plângând. Dorința cea mai aprigă rămâne să te am, dar tu ești o fantasmă purtată spre altar. Te chem spre mine, tu nu vii. Eu rămân caldă. O dragoste neîmplinită, cu legi nescrise și încălcate, te simt aproape. Te ador din întuneric, iar tu ești rece.

Nu mi-ai spus niciodată că îți place ceea ce scriu,

în schimb, îmi spuneai că vrei să fiu fericită. Într-un final, am înțeles, știai prea bine că niciodată nu am considerat că arta ar putea lua naștere din fericire, zile cu soare și zâmbetele copiilor.

Plouă de câteva zeci de minute, iar norii nu vor a renunța la lacrimi.

Devin nesigură pe instrumentele mele în timp ce scriu neîndemânatic. Devin nesigură pe mine, de ceea ce simt și de ceea ce se întâmplă cu noi. Azi am avut ocazia să mă gândesc la tine, azi am avut ocazia să îmi fie dor. În adâncul sufletului meu știam că vei reveni, știam că în această viață vei fi al meu, te simțeam. În fiece moment mă gândeam la tine, inima îmi tremura.

Era aproape ora 3:00, la 7:00 ne întâlneam. Tu te plimbai hoinar, iar eu mă ascundeam. Tu nu știai că mă vei regăsi, iar eu simțeam că o voi face. Făceam pași mici și simțeam cum calc în picioare emoții. Îmi tremurau brațele, iar inima se îneca în fiecare moment și în fiecare amintire cu tine. În fiecare viață sufletele noastre s-au întâlnit, iubit, chiar și-n aceasta.

Se cutremură galaxiile în interiorul meu, iar trupul rigid se păstrează inert. Îmi tremură sufletul și îmi amintesc finalul de lună și oră. Vibrează sufletele și încep să lăcrimeze în timp ce pașii timizi nu îndrăznesc a se îndrepta unul spre celălalt. Sufletul meu de culoarea liliacului a fost cuprins de razele soarelui ce se păstrează călăuză pașilor tăi.

Te văd galben.

Înainte ca noi să ne apropiem unul de celălalt, sufletele noastre se uniseră într-un întreg, se înecau în pur dor și iubire.

Ele au îndrăznit a se dezlănțui în timp ce noi am păstrat răceala unor străini. Simt gol în cele patru camere părăsite ale inimii mele, simt gol, căci nu merită nimeni altcineva a se caza acolo unde doar tu meriți a-ți petrece eternitatea.

Era aprilie spre iulie-final și aveam întâlnire.

Stătea în fața mea, îi picura lumina pe chip și în umbre. Părul blonduț îi era răvășit, la fel și sufletul, la fel și ochii. Ochii mei, în schimb, nu voiau a se opri din a-l admira, iar lacrimile cu greu le opresc chiar și acum din a cădea pe obraji. Aș fi rămas oricât, doar pentru el. M-aș întoarce chiar și acum, tot pentru el.

Ești un Răsărit, un Râu de lacrimi, o Rămășiță de durere și un Răsad de iubire. M-aș face mică-n fața ta, iubite, și m-aș ascunde într-un colț să nu mă mai privești fierbinte, însă nu pot. Nu pot căci este septembrie și m-ai surprins din nou.

Te-am regăsit în aceeași lumină la capăt de umbre și te-am iubit sub lună.

Acum este septembrie și din nou avem întâlnire.

 

Autor: Luminița Constantin

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Anomalia peisajului

Anomalia peisajului

Trezește-mă din existența putredă și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător....
Derulează înapoi