Viorel: „Eu știu c-am fost abandonat de mic. Atâta știu!”

"în De citit" "de POV21"

Dragilor, doamnelor și domnilor, oameni fără lipsuri și în căutare de mai mult, el este Viorel. Supraviețuitor al sistemului de centre de plasament românești. Timp de 21 de ani și-a pus o singură întrebare: „Cu ce am greșit de mic să fiu în halul ăsta?”

Statul ne oferea totul pe plan material

Recorder.ro mi-a trântit din nou un pumn de cupru în stomac cu povestea parcă ruptă din filmele horror a lui Viorel, un copil nevinovat ce voia doar o familie. Născut în Giurgiu (din câte știe el), a fost abandonat de mic și… atâta știe. „Am fost mutat în mai multe cămine. Îmi aduc aminte că am fost la Slobozia, după aceea la Oinacu, după aceea am fost la o căsuță de-asta de tip familial. Statul ne oferea totul pe plan material, dar nu ne oferea iubirea sufletească de care aveam nevoie. Afecțiunea, iubirea de mamă, iubirea de tată… Și de-aici au plecat mai multe.”

Viorel, ca toți copiii care nu au avut părinți asumați și un gram de noroc, a fost lăsat să zacă până la vârsta de 21 de ani în centrele statului, care se transformau din casa pentru copiii abandonați în camerele de tortură ale naziștilor. Pe lângă comportament animalic se alăturau repetate abuzuri sexuale sau fizice care se lipeau de mințile slabe ale victimelor ca o pată ce obscura orice cale spre rațiune.

„Noi eram la grămadă, cu mai multe categorii de vârstă. Aveam unsprezece ani și mă băgase în cameră cu de-ăștia de douăzeci de ani. Asta a fost un pic cam nasol, pentru că și ăștia mari încercau să mă abuzeze sexual, dacă pot să spun lucrul ăsta, dar important e că am trecut.”

Lipsa de personal calificat, lipsa de materiale, de spațiu, limitau inclusiv alternativele de a separa băieții de fete și gruparea lor în funcție de vârstă, astfel că trebuiau să suporte consecințele multor abuzuri și bătăi. Traumele sunt consecințele „cele mai normale” pe care le putem regăsi. „Și în prezent sufăr de chestia asta. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat posibilitatea să avem o casă și totul pe plan material, dar, dacă nu ai iubire de mamă și de tată, este egal cu zero.” 

Doar un număr

Ca orice copil cu care nu se comunică, Viorel avea aceeași problemă. Se exprima greu, era considerat nebun și, de fapt, erau dureri pe care nu știa să le exprime. Problema lui, ne spune el, venea din interior, iar psihologul pentru un asemenea caz era aproape inexistent, respectiv două ședințe pe lună. Iar fiecare întâlnire consta într-un test cu desene, iar dacă se termina mai repede, era cu atât mai bine. Întrebări care să îl aproprie de psiholog sau termeni de liniștire nu primea. Era doar un număr.

Liniștea se făcea cu palma și cu sedativul. Nu exista niciun termen de „Nu vreau!”, erai obligat. Ori în mâncare, ori în ceai, te sedau. Dacă le refuzai și pe acestea, te legau. Altfel, existau accese de furie, crize, ieșiri spontane care rupeau tăcerea de mormânt ale sălilor în care zăceau cadavrele vii dopate cu medicamentele somnului. Chiar dacă nu sufereai de vreo afecțiune psihologică, erai considerat „nebun” și ulterior aveai același tratament. Dacă nu ești nebun, devii.

Precum într-un război, indolența și incapacitatea au dus la victime sigure: handicapul. Cei mai slabi, mai ușor de „tratat” care luau „pastila de liniște” fără șovăire, au ajuns să slujească în altarele de strigăte și suspine ale spitalelor pentru persoane cu probleme mintale. Viorel: „Am fost norocos față de ei!” Țintuiți, fără drept de apel, considerați obiecte, copiii suferă pe urma incompetenței și lipsei de asumare a părinților care recurg, din neștiință, la abandon.

Eu doresc să vă spun doar atât, iar dacă sunteți curioși să aflați întreaga lui poveste, vă invit pe link-ul de aici. Viorel a ajuns bine, lucrează, nu are probleme comportamentale și la cei 28 de ani ai săi își ține viața în mâini după mulți ani de chin. Cât despre alții… Din cei 17.000 de copii din plasamentul statal, 16.500 nu sunt adoptabili. Mă întreb doar, câte semnale trebuie să primim de la univers pentru a ne demonstra că deraiem de la natura umană?

Peterlin Cristian-Raul are 17 ani, studiază la Colegiul Național „Andrei Mureşanu” elev în clasa a XI-a, profil filologie. Este pasionat de teatru şi este un iubitor înrăit al istoriei, pe care o povesteşte şi o învață cu drag. Îi plac filmele vechi, cărțile și poezia contemporană. Încearcă să fie critic, ironic și ludic, caracteristici pe care le regăsim în articolele sale cu subiecte controversate, dar cu o abordare relaxată. Visează să devină jurnalist.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Monolog

Dacă ai știi că rugăciunile Au post scriptum lacrimi Ai mai venera

Nimic Special

strada din fața apartamentului și-a pus încredere în luminile publicului ce ne
Derulează înapoi