Hai să ne jucăm de-a realitatea!

"în Gândurile POV21" "de POV21"

Am un plan. O idee genială. Vrei să o afli? Pentru început sunt un copil, unul mare. Totuși, îmi place al naibii de mult să mă joc. Da, să mă joc. Numai că de ceva timp nu mai am cu cine. De ce? Pentru că toți s-au pierdut pe undeva. Habar n-am pe unde. Hai să ne jucăm de-a realitatea! Regulile sunt simple. Adică, nici nu există. Ai nevoie doar de o minte lucidă și puuuțină imaginație.

Nu sunt de mult timp pe aici. Dar am realizat că sunt protagonista unei epoci în care alegem să renunțăm la propria identitate pentru a fi pe placul celorlalți. În care materialul a depășit sufletul.

În care normalitatea e privită ca anormală. Ne aflăm într-o goană nebună spre SUCCES, uitând de frumusețea vieții. Suntem noi conștienți de ce înseamnă să reușești pe bune? Sincer, nu prea cred. Căutăm să dezvăluim lumii aparențe pe care nici noi nu le credem.

Iubim artificialul în detrimentul veridicului. Apreciem diplomele în defavoarea cunoștințelor.

Judecăm fără a cunoaște și ne e mai ușor să urâm decât să iubim. Dacă ne-am iubi mai mult unii pe alții, n-am realiza mai multe? Oare sunt în plus? Sau am vreun defect?

Am ajuns o societate în care nimeni nu mai este apreciat pentru naturalețe.

Vrem PLASTIC. Promovăm frumuseți artificiale, photoshopate. Preferăm perfecțiuni false, care ne uniformizează, în locul imperfecțiunii care ne face unici. Toți vor să se încadreze în tipare. Toți vor să fie modele. Toți vor măști. DE CE? Pentru că au auzit/văzut exemple care au succes în acest mod. Pentru că trăim într-o lume în care minciuna ajută mai mult decât adevărul. Falsul e la putere. Realul, când?

Vedem fete cu mai mulți foști decât ani. Băieți cu mașini de lux, care evident, sunt ale părinților.

E clar, până aici ne-am grăbit să creștem. Ne dorim vieți de adulți, dar cu probleme de copii. Iar când vom fi mari, oare vom duce un trai de prunci, cu greutăți de maturi? Vrem să trăim în opulență doar să pară că suntem fericiți. Dar suntem? Cumpărăm haine de firmă ca să arătăm că avem bani, că o ducem bine.

Însă sufletului cât de bine îi merge?

Mâncăm la restaurant pentru că „Ne permitem”. Deși am uitat să ne vizităm bunicii, care ne așteaptă cu masa plină de bunătăți. Iar cei din jur vor spune că suntem cei mai de succes oameni pe care îi știu. Dar omit să ne vadă nefericirea din ochi. Nopțile nedormite ale unor părinți care își plâng copilul. Suferința unui prunc crescut de bunici/bone. Tristețea din spatele zâmbetelor false… Toți văd și cred ceea ce vor. Nu le pasă de realitate. De fapt, care realitate? A mea sau a lor?

Credem în succes, dar nu știm ce înseamnă.

Judecăm eșecul de parcă am fi arbitrii virtuali ai vieții celuilalt. Cum ar fi dacă ne-am „arbitra” propriile nereușite? Poate am învăța ceva util. Suntem materialiști până în măduva oaselor. Vrem beneficii cu minimum de efort. Replica mea favorită e: „Are un loc de muncă de unde câștigă bine și nici nu face mare lucru.”

Clar, e un om fericit căruia nu îi lipsește nimic.” Dar interlocutorul nu observă că cel în cauză nu are o persoană alături, un suflet pereche. Sau poate are, dar nu poate avea copii. Poate e lângă persoana nepotrivită. Sau regretă că și-a ales acel job pentru că îl ține departe de familie.

Vede doar MATERIALUL, pe care îl consideră realizare. Alege să aprecieze un om pentru banii lui, nu pentru fericirea sa. Până la urmă, ce rost au toți banii pe care îi deții dacă ești ultimul nefericit? Tot singur și sărac vei muri. O viață fericită nu înseamnă să deții 10 mașini de lux, 10 case de vacanță și tot atâția parteneri.

Spunem despre un om care are diplome că e inteligent. De când cunoașterea se măsoară în bucăți de hârtie?

Îl apreciem pentru efort. Îl invidiem pentru succes. Altceva nu știm face? Uităm că nu școlile te fac om, ci caracterul. Ne place să fim striviți de unul cu 10 certificate luate pe bani. Ne e rușine cu al nostru pentru care am muncit ani. Ne pierdem încrederea în propriile forțe pentru că apare cineva, aparent mai bun. O fi mai bun sau doar pare?

Descurajăm muncitorii. Vedem reușită în profesiile de medic, avocat, inginer. Subestimăm electricienii, sudorii, mecanicii.

De parcă atunci când s-a defectat „bolidul” îl ducem la medic, iar când suntem în beznă chemăm avocatul. Totuși, pe cine să contactăm când ne aflăm în negura minții? Toți vrem facultate. Ne duce, nu ne duce capul, tot o facem.

Decidem să izbândim în ceva de care nu suntem în stare. Iar apoi ne plângem de eșec. Sau poate e mai bine să-i denigrăm pe cei care reușesc, nu?

Când o persoană nu se încadrează în trend, spunem că e nebună. Facem ochii cât cepele când un bătrân ne vorbește în tramvai. Am uitat oare că omul e o ființă socială? Stăm prinși în telefoane, ignorând realitatea… noua realitate e online. Judecăm, dar nu ne place să fim judecați.

Ce paradox, nu crezi? Cerem mai mult decât putem oferi. Vorbim fără să cunoaștem.

Poate am realiza mai multe dacă ne-am ocupa de propria existență. Ce zici? Egoismul e calitatea noastră superioară. Yeeey! Am suprimat-o pe cea de om. Mare realizare… Pur și simplu am uitat să fim oameni. Totul se rezumă la EU.

„Ce treabă am cu restul? Mie să-mi fie cât mai bine…”

Oare chiar așa rău am decăzut ca specie…?

Cred că te-am zăpăcit puțin. Sper că nu te-ai speriat. Viața reală e una. Hai s-o trăim! Lasă prefăcătoria! Ieși din banal! Redescoperă-te! Râzi! Râzi, chiar dacă e greu. Iubește viața așa cum e. Oricum ai doar una. Iubește sincer. Îndrăgostește-te de natură.

Fii tu! Fii om! Fii unic într-o lume uniformizată! Trăiește înainte să mori!

Am uitat să spun? Hai să ne jucăm de-a realitatea! Acest joc nu are FINISH. Sau poate că are, dar nu știu când.


Autor: Georgiana Raluca Crainic

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Haosul existențial

Haosul existențial

  Am fugit de furtunile existențiale Și am ajuns în tărâmul bacovian.
Derulează înapoi