Noaptea în care te-ai botezat în roșu -Eclipsa-

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Mereu mi-au plăcut nopțile cu lună plină.

Le pot vedea corpurile pline de puroi emoțional cum își grăbesc pasul spre o bucată de lumină aruncată de un felinar mortuar. Își împiedică fricile la tot pasul, iar eu cum sunt un gentleman, am grijă să le culeg pe toate din urmă. Nu am înțeles niciodată nevoile umane. Dar le-am studiat.

Te știu, vă știu pe toți, poftele voastre, dorințele, secretele.

Sunteți atât de simpli încât mă apucă crize de râs flegmatic când vă văd cum vă învârtiți în cerc. Oh, și ce vă mai place să vă invârtiți, atât de tare, încât am prins vreo 3 de-ai voștri și i-am priponit pe o ruletă rusească. Iar noaptea, când mă plictisesc de gemetele lor, încep a o învârti nebunește și mă rog să nu cadă inima din prima, să nu trebuiască să-mi sabotez păpușile. Îmi sunt prea dragi. Aidoma unor câini maidanezi neajutorați, dornici de un colț de pâine.

Dar dintre toate, pe tine te-am prețuit cel mai mult.

Ai fost persoana ce a putut să mă satisfacă până în ultima secundă. Rujul tău pe jumătate mâncat de fricile ce îți ieșeau din fiecare crăpătură a corpului și privirea confuză pe care i-o aruncai burghiului. Ah, câtă frumusețe într-o femeie! Mai știi când ai venit la mine pentru prima și ultima dată? N-ai avea cum să uiți. Ți-am trasat întreaga poveste pe trup, mi-am afundat unghiile în substratul pielii tale fragede și mereu înțelegeam prin țipete că vrei mai mult. Asta până când ai încetat și tu să mai exiști. Dar nu a fost și nu va fi o problemă, vei trăi veșnic în mine, nu-i așa? Deseori am auzit oameni care au furat inimile cuiva și atât de gelos am devenit, încât a trebuit să ți-o fur și eu pe a ta, dragă Eve. Mi-am croit cale prin pieptul tău deschis acum unei lumi pictate-n vișiniu, și ți-am străpuns tumoarea pe care nu demult, ți-a spus doctorul că-ți va pune capac vieții tale jegoase.

Tu știi că te-am iubit, nu?

Atât de mult încât te-am scutit de durerea de a înghiți aerul.

Te citisem de la primul schimb de priviri, știam că ai intoleranță la oxigen. Dar stai liniștită, eu te-am înțeles. M-am simțit vinovat să te las defectă într-o lume de paraziți ai perfecțiunii, așa că te-am reparat acum, te-am recreat,

am fost Dumnezeul corpului tău și tu ai fost roaba mea cu ochi de sticlă.

Asfaltul umezit de rămășițele umane clocotea sub tălpile ce lăsau amprente invizibile pe întreaga alee sufocantă. Ploaia se oprise de o oră și 36 de minute, dar tu erai încă udă. Porii tăi aveau propria furtună în interior, nimeni nu știa că în trupul tău lua naștere o calamitate. La colțul dintre cinema-ul închis de mai bine de un veac și clădirea mucegăită pe care era afișat numele tău, stăteai tu, pe o bucată din decor, mai aproape de un colț de iad. Te-ai gândit în seara aia să arunci zarurile cât de departe poți și am venit eu, joker-ul. Să-ți spun că ai luat punctajul maxim.

„O noapte de neuitat alături de Eve”, era imprimat pe afișul pătat de culori deocheate de pe fațada clădirii. Urma să-i uimești pe toți cu vocea ta, iar jegosul de administrator te-a făcut să pari o târfă a muzicii jazz. Dar pe tine nu te-a deranjat, atâta timp cât ai obținut ce ai vrut. M-am apropiat mai mult târându-mi picioarele spre tine și ți-am zâmbit într-un colț de gură, de lume, de viață. Ai apreciat gestul și mi-ai făcut semn să dispar. Dar eram prea aproape, deja mă îmbatasem cu mirosul tău de scorțișoară, parfum ieftin și apă de ploaie.

Erai un deșeu cu puls și o știai și tu. Ce mai conta o aventură?

Urai tot ce există, dar iubeai să coexiști cu proștii, te făcea să pari superioară din toate punctele de vedere, să domini o lume mediocră a bărbaților. Nu ai stat prea mult pe gânduri și ai răspuns invitației la cină cu diavolul.

Te-ai gândit că o noapte cu un străin e medicamentul ideal împotriva vieții, a cancerului, și a ploii. Așa ai ajuns la mine în dormitor, dar n-a fost jocul tău, frumoasa mea privighetoare.

A fost rândul meu să dau cu zarul, iar din păcate pentru tine, eu trișez mereu.

Nu m-am considerat niciodată poet, dar în noaptea aceea, am scris poezie cu tine. Dar din păcate, poezia are un sfârșit, iar eu am fost acela.

Tic-tac, tic-tac.

S-a sinucis toamna de când frunzele

Au făcut dragoste cu sângele tău

În ziua Eclipsei

Și sărmanele

Au început să se îngroape singure

De rușine.

Cleopatru

 

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*