„Viața pe un peron”

„Viața pe un peron” și eterna așteptare a necunoscutului

"în Cărți & Filme/Texte" by

„Fetițo, trenul a sosit, a tras la peron. Încotro dorești să meargă? Spre care dintre visurile tale? Și cine dorești să fie pasagerii?”

Prima mea interacțiune cu Octavian Paler a fost de Crăciun, acum câțiva ani. Am ales să citesc Viața pe un peron, deoarece am vrut să aleg ceva diferit, ceva special, nu o poveste învăluită în clișeu. Cei doi protagoniști ai cărții stau pe peronul unei gări pustii, rupte de lume, unde ceasul nu funcționează, iar trenurile nu au destinații.

Povestind în permanență la persoana I, naratorul ne introduce nu doar în acțiune, ci și în mintea sa. Tehnica sa de povestire m-a dus ușor cu gândul la „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a lui Camil Petrescu. Pe când Ștefan Gheorghidiu era măcinat de trădarea Elei, naratorul nostru întâmpina o altă problemă, și anume înțelegerea propriei condiții umane.

Cum se desfășoară povestea?

Copleșit de propria ființă și considerându-se un defect al societății, protagonistul fuge din orașul său, urcându-se într-un tren cu destinație necunoscută și ajunge pe un peron pustiu, unde o întâlnește ulterior pe Eleonora, de asemenea fugară. El a fugit de îmblânzitorii de cobre, iar ea de dresorii de câini, ambele evadări fiind metafore ale societății care impune reguli și judecă fără milă.

La început, povestea pare neobișnuită și enigmatică, însă în spatele acesteia se află un întreg labirint de gânduri fără intrare, fără ieșire și fără soluție.

Individul se află în opoziție cu societatea, nu în tandem cu ea.

Lumea, în viziunea sa, este instanța supremă de judecată, sălașul opiniilor infinite și necenzurate: „Una din prejudecățile lumii noastre este de a pune etichete, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au și înțeles ceea ce au clasat.”

După ce ajunge pe peronul pustiu și împânzit de păianjeni, bărbatul decide să facă un decalog personal, printre regulile sale numărându-se și: „Să aștepți oricât și orice”, „Să nu-ți amintești decât lucrurile care te ajută să trăiești în prezent”, sau „Binecuvântează ocazia de a-ți aparține în întregime.

Universalitatea poruncilor devine cutremurătoare în clipa în care realizezi că, indiferent de locul sau timpul în care trăiești, mereu vei fi în căutare de ceva, mereu vei avea alegeri de făcut și destinații care te așteaptă, mereu vei fi în imposibilitatea de a scăpa de greșelile din trecut.

Fiecare idee spusă trece printr-un intens travaliu de gândire, și e pusă mereu la îndoială.

Închis între pereții propriei minți, protagonistul ajunge să dea glas celor mai întunecate temeri și viziuni ale sale. Totul e intrinsec, personal, un elogiu al solitudinii. După cum mărturisește însuși naratorul, „pustiul nu-l poate înțelege decât cine l-a trăit”.

Cartea lui Paler nu prezintă un uomo universale, ci un om simplu, împovărat de griji și defecte, cu o minte lucidă și conștientă de toate neajunsurile vieții și speranțele deșarte ale acesteia.

În final, autorul se oprește brusc și rostește: „Doamne, apără-mă de mine însumi”, lăsând loc de reflecție pentru fiecare dintre noi. Multe cărți contemporane de ficțiune configurează în universul lor mici spații de evadare, lumi ireale sau utopice, însă Paler alege o lume a lucidității, a pornirilor nevrotice și a zbuciumului interior nesfârșit. În loc de extazul unei evadări din realitate, experimentezi angoasa acceptării propriei condiții – „omul este singurul animal care e nefericit”.

O călătorie în adâncul propriei noastre conștiințe: asta ne oferă Octavian Paler în „Viața pe un peron”. Oricât de mult am fi împinși de la spate de haosul cotidian, psihicul e singurul care stă, meditează, analizează și suferă în solitudine deplină. Așteptarea unei schimbări poate fi scurtă, sau alteori infinită, după cum spune și porunca a cincea a decalogului: „Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața.

Autor: Andra Mocanu

Foto: Seica Georgiana

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*