Vișiniu de moarte

Vișiniu de moarte

"în Poezie și literatură" by

Pașii grei se poticnesc de fiecare grăunte de alee și ochii mi-s porniți a căuta un mic detaliu pe cărarea ce o urmam. Un surâs m-a scos din transă. Nu-mi părea familiar sau de bun augur, așa că nu mi-am ridicat privirea până nu am simțit o prezență lângă umărul meu stâng.

A surâs din nou. 

Buzele mi s-au curbat automat și am privit către persoana ce merge acum pe o alee întunecată, umăr la umăr cu un străin. Oamenii nu știu că nu este indicat să mergi singur la ore târzii prin întuneric?

Probabil știe, de aceea s-a lipit de mine.

Surâsul acela… nu mă pot gândi decât la cum ar suna țipetele sale.

Îi zâmbesc și propun un ceai la mine, căci afară plouă, iar eu stau la câțiva metri. Sufletul inocent acceptă fără teamă, de parcă aștepta această întrebare. 

Am senzația că aștepta cu spatele lipit de o bară metalică ca eu să trec, călcând cu bocancii în nămol și cu capul plecat, mintea în colțuri de lume pe acea alee. Se lipise de acel stâlp de iluminat acum câteva zeci de minute și privea în jur așteptând o escortă spre veșnicie. Își începuse ziua cu:

 Vom bea un ceai din aripi de înger într-o cameră ce miroase a vanilie. 

Își face comod trupul în sufragerie, mă îndrept spre bucătărie.  

„Voiam a-ți spune că îmi voi încheia ziua agonizând în neființă. 

Se simte izul vieților pierdute și a levănțicii în pereți, în fiecare colț al locuinței, însă nu pare că deranjează. Aștepta cu nerăbdare ceaiul. În timp ce apa se încălzește adaug plicul de ceai și câteva semințe de trompeta îngerilor în ceașcă, și aștept, ca și musafirul meu, de altfel.

Atunci când ceaiul este gata i-l așez în față, îi mulțumesc că mi-a acceptat invitația. Îi spun că am început să gust singurătatea, că nu am vizitatori, că-mi tremură casa din temelii după o gură de viață. Chipul îi zâmbește, buzele gustă lichidul cald, iar ochii i se închid… adoarme.

S-a trezit într-un final, însă nu mai avea nici ceaiul în mână, nici covorașul moale din sufragerie sub tălpi.

Atât de minunat cum țipa voind a-i oferi libertate în timp ce unghiile mele îi perforau pielea…

Atât de lipsite de păcat îi sunt gemetele de durere în timp ce dinții mei își fac drum spre gâtul său palid. 

—Nu-ți face griji, nu vei ajunge sub pământ înghițind rugină. Nu tu… tu ai un gust prea bun. 

Îi las corpul să cadă pe podeaua înmuiată în nămol. Afară plouă, iar mie îmi place toamna. Este un anotimp foarte sugestiv și important. Atât de simbolic, atât de bine structurat. În timp ce în celelalte sezoane natura înflorește, toamna totul dispare sau încetează din viață. Frunzele… plantele… păsările… oamenii. 

Se îneacă în regrete cu gust de scrum, noroi, sânge și moarte.

M-am născut cu diavolul în mine și te aștepți să devin poet?

Nu-ți voi îmbălsăma pielea în metafore, te voi îneca în băi de sânge și te voi arunca în veșnicie. M-am născut și am trăit cu răul veghind la marginea patului meu și te aștepți să te iubesc? Tu bucură-te că te scap de acest iad, oricum vei înceta din viață la un moment dat. Fii onorat, străine, Judecătorul ți-a curmat suferința.

Îmi place toamna, este un anotimp foarte frumos. Oamenii se plimbă până târziu pe străzi, neștiind că sunt la fiece pas, fiece colț, în fiece umbră. Eu nu am trup, n-am vârstă, somn sau moarte. Eu stau în dreapta ta, noapte și zi. Sunt în tot și în toate. 

Mă identific ca fiind Cleopatru, ființă fără viață, mister întruchipat în patru ace elegante puse pe rugul aprins al societății, un trifoi cu patru foi, un joker…


Cleopatru

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Anomalia peisajului

Anomalia peisajului

Trezește-mă din existența putredă și înfrumusețează-mă cu a ta orbire a cristalului atrăgător....
Freamăt boreal

Freamăt boreal

„Îmi erai ritmul infinitului Și rima somnului veșniciei”
Derulează înapoi