Zic că ar fi cazul să mă dau cu capul de tastatură. De ce? Pentru că în ultimul timp am cam stat pe bancă cu cititul. Cred că toţi cititorii au momentele alea în care se laudă că au citit 4 cărţi pe săptămână sau momentele alea când îţi pui pe birou un teanc de cărți pe care dorm de obicei pisicile. Minunat, nu?
Ce pot să spun? După minunata lectură a Pădurii norvegiene de Haruki Murakami: nimic.
Nu pot spune că mi-am dat toată viaţa în cartea lui Murakami, pe care o recomand cu cea mai mare plăcere oricui. Sincer, după ce am terminat-o aveam impresia că viaţa mea îi ceva copie foarte proastă după Pădurea norvegiană.
Dacă vreţi feeling uimitor, citiţi cartea şi puneţi The Beatles în fundal. Altă viaţă, în alt univers.
De ce m-a impresionat pe mine aşa mult Haruki Murakami?
Sincer, nu cred că a fost numai ultima cartea, cred că, pur şi simplu, m-a îmbătat de cap autorul de la prima carte de-a lui pe care am pus mâna: La sud de graniţă, la vest de soare. Majoritatea cărţilor pe care le-am citit pot spune că au fost citite din întâmplare. Iar astea două nu sunt o excepţie.
Revenind la Haruki Murakami şi La sud de graniţă, la vest de soare, oricât aş încerca să povestesc ce s-a întâmplat, nu pot să nu mă leg de lucruri care sunt mai puţin importante.
Omul ăsta scrie de parcă şi copacul pe care l-a menţionat în primul paragraf e important în ultimul. Am păţit asta şi citind Pădurea norvegiană. Dau exemplu din La sud de graniţă, la vest de soare: doi copii pe o canapea ascultând muzică la pick up, peste ani doi adulţi într-o seară ascultând muzică la pick up.
Eu şi Pădurea norvegiană
În două nopţi aproape am dat-o gata. Am stat cu cartea aia în mână şi The Beatles pe fundal până cred că i-am scos peri albi mătușă-mii. Noaptea e mai bine pentru mine să citesc sau să scriu, aşa că mi-am dedicat vreo trei nopţi doar lui Haruki Murakami, care se plimba pe filele din Pădurea norvegiană.
Am simţit cartea
Precum simt toate cărţile pe care le citesc. M-am identificat, pe rând, cu câteva personaje, începând cu personajul principal, dintre ele preferând să fiu Midori. Mi-am trăit viaţa de student în Tokyo. Om care îşi trăieşte viaţa doar cât să o trăiască, iar duminica spală şi calcă. Mi-am trăit viaţa de om fără aspiraţii prin cartea asta. Şi mă bucur că nu am parte de aşa ceva în fiecare zi.
Citind cartea asta am ajuns să mă reîndrăgostesc de ploile de toamnă care îmi lipsesc aşa mult, să mă gândesc la persoane pe care am crezut că le-am uitat. Pot face o listă destul de lungă şi, chiar dacă nu am terminat cartea de mult şi după ea am căzut în vid, mă gândesc să o recitesc doar ca să mă reîndrăgostesc de aceleaşi lucruri şi să îmi amintesc aceleaşi întâmplări.
Din cartea asta mi-am transcris un singur citat, care poate părea un pic mai ciudăţel:
Moartea nu se află la polul opus al vieţii, ea face parte din viaţă.
Mi s-ar părea normal să povestesc un pic şi despre La sud de graniţă, la vest de soare, dar bine că eu nu sunt normală.
Cartea asta mi-a lăsat în minte doar peisaje pe care mi le-am imaginat eu citind, nu prea mi-au rămas întâmplări exacte. Dar mi-a lăsat un sentiment de nostalgie care persistă până acum. O să las mai jos două citate care mi-au plăcut enorm.
Greșelile pe care le-am făcut poate nici nu au fost greşeli în sensul propriu al cuvântului. Ele făceau parte din firea mea, erau bucăţică ruptă din mine.
Nimeni nu poate şti cât durează o viaţă. Tot ce are formă dispare într-o clipă.
Cu alte cuvinte, când vă săturaţi de viaţa voastră, Haruki Murakami vă aşteaptă. Hai să stăm nopţi şi să trăim o mie de vieţi, da?
