Andreea Cordos

Cum m-au făcut eșecurile femeia din prezent – Andreea Cordoș

"în Psihologie & Relații" "de POV21"

Cred, cu tărie, în răul necesar și-n drame care-ți fac extrem de bine. Care te tâmpesc, te macină. Care te dărâmă cu totul, doar ca să te apuci de treabă și de reconstruit. Dacă-ai amânat ca de-obicei o viață-ntreagă să faci ceva pentru tine, nimic nu te pune față-n față cu schimbarea ca o dramă necesară. Știu că sună superficial, pentru că implică o grămadă de durere, dar aici vorbim despre ce poate face durerea aia din noi. Și uneori poate face spectacol.

Ar fi multe de spus despre cum m-au făcut eșecurile femeia din prezent. Despre cum ne fac întâmplările, pe fiecare în parte, să devenim oameni cu totul. Alte variante. Am să mă rezum la câteva, deocamdată.

Am mai spus și-n alte articole că schimbările majore din viața mea au avut loc în momentul în care am înțeles că nu sunt victima întâmplărilor și a contextelor. Mi-am spus mereu că sunt omul care trece peste prostii, omul care poate. Am încercat să-mi demonstrez asta de fiecare dată. Să-mi demonstrez că pot să iau eșecurile ca atare, fără să dau vina pe ceea ce se întamplă în exterior.

O revelație mișto am avut atunci când m-am uitat la filmul Tony RobbinsI Am Not Your Guru.

Cine-i tipul ăsta?

Ei bine, Tony Robbins e un antrenor motivațional, instructor financiar personal și autor de cărți pentru dezvoltare personală. Știu, știu. Nici eu nu mă omor după speakerii motivaționali, după filmele sau cărțile pompoase în care scrie cum să-ți schimbi viața. Dar filmul ăsta a mișcat ceva în mine. Omul ăsta m-a marcat atât de profund, încât am început să văd lucrurile altfel.

În filmul respectiv, la o conferință le-a spus oamenilor ceva ce am reținut instant:

Viața nu ți se întâmplă ție. Viața se întâmplă pentru tine.

Adică universul ăsta și întâmplările haotice care au loc, nu sunt menite să te încurce, să te destabilizeze. Poate ai de învățat ceva din fiecare. Poate suferi ca să fii altă versiune a ta. Un om mai pregătit pentru provocările din viitor.

Oamenii puternici sunt oamenii care au fost dărâmați.

Oamenii care au fost singuri, oamenii care n-au avut bani, care au suferit, care n-au fost iubiți de părinți, care n-au avut prieteni, și-au crezut că despre asta-i viața. Oamenii ăia și-au găsit curajul, naiba știe cum, și au învățat să se ridice. Și-au sfidat părinții, oamenii care nu i-au vrut prin preajmă.

Și-au sfidat condiția socială și psihicul.

Au învățat legea junglei: aceea conform căreia câștigă cel mai puternic. Au muncit de două ori mai mult, au bârfit de două ori mai puțin, și au început să avanseze-n viață. Să facă spectacol din orice acțiune. Și-au găsit motivația fix în ura și neîncrederea celorlalți.

Legat de partea cu învinuitul oamenilor, Tony Robbins spunea că dacă vrei să dai vina pe cineva, dă vina și pe tot binele pe care ți l-a provocat. A spus că deși și-a învinuit mereu mama pentru că îi turna săpun lichid pe gât și pentru bătăile crunte pe care le suporta, știe că tot datorită ei a învățat să își iubească soția, să fie un om care vindecă, un om care motivează. Fără prostiile care aproape i-au pus capac, azi n-ar fi omul care vorbește în fața a zeci de mii de oameni. N-ar fi omul care inspiră și care îi schimbă pe ceilalți. Și-a numit tragediile propriile daruri.

Câți dintre noi putem face asta? Aici e, de fapt, cea mai mare provocare.

M-am gândit atunci la lucrurile sau oamenii pe care am dat vina pentru tot drumul ăsta haotic și greu de dezvoltare personală, pe care îl parcurg de ceva timp. Uneori mă tâmpește, dar știu că în alte contexte n-aș fi avut ambiția nebună pe care o am astăzi.

Relația mea cu mama a fost una dintre cauze. A fost mereu o relație extrem de tensionată, aș putea spune. Am fost mereu un copil atât de trist și de frustrat pentru că am crezut clasicul Nu ești bună de nimic. Neștiind că merit dragostea celor din jur, am crescut cu niște dureri inimaginabile. Ideea e că după ce am învinuit-o pe mama de toată neiubirea și reproșurile din lumea asta, am pus problema și altfel.

Asta doar după ce-am început să înțeleg un pic de psihologie și după ce i-am înțeles și ei problemele din trecut.

Da, uneori felul în care ne iubesc părinții noștri nu ajunge la noi.

Dar am înțeles cumva că dacă nu mi-o arată așa cum am nevoie, asta nu înseamnă că nu mă iubește. Dacă părinții noștri nu au fost iubiți așa cum trebuie, cum să ne ofere nouă asta? Și cât de fericite credeți că erau copilăriile în perioada comunistă? De aia zic: Chiar cu toată durerea noastră la pachet, trebuie să privim și spre ai noștri. Să-i iubim și să-i iertăm. Au fost lângă noi așa cum au putut mai bine și așa cum au știut ei.

Altă mare nebunie în viața mea a fost singurătatea aia din anii de gimnaziu, căreia i-a urmat valul de oameni și de prieteni adevărați cu care m-a bucurat liceul.

O să continui să repet asta: dacă nu-mi era rău cândva, n-aș fi învățat să fac să-mi fie bine. Până pe la 15 ani, am fost un copil tare singur. Asta pentru că acasă situația era mereu una delicată, eu eram veșnic cu poezia și melancolia după mine și efectiv îmi era greu să mă apropii de oameni. Nu eram timidă nici atunci, asta e clar. Am făcut vâlvă în jurul meu dintodeauna, însă asta i-a îndepărtat pe oameni înainte. Ce să și faci.. atunci când crezi că nu meriți dragostea oamenilor, acționezi în consecință.

Nu știu exact care a fost momentul în care m-am ambiționat. Dar mă săturasem să râdă toți fraierii de mine pentru că scriu sau pentru cum arăt. Am purtat aparat dentar și ochelari pe vremea în care erau foarte puțini copii cu astfel de chestii.

Mi-am stârnit valuri de hate și de injurii care m-au făcut să mă simt mizerabil. Ce inteligență emoțională pe atunci? Habar n-aveam cât potențial am.

Dar am aflat. Asta după ce m-am dus la liceu în oraș unde am cunoscut lume diversă și unde mi s-au deschis o grămadă de posibilități. Am intrat în clasa a 9-a cu cea mai mare nerăbdare să le arăt tuturor câte sunt în stare să fac. Am uitat de hate, am început să investesc ca lumea în mine, să am tupeu, să mă ridic în picioare, să vorbesc, să iau inițiativă, să îmi asum lucruri și să reprezint oameni. Ce mai aventură a fost… Poate părea banal, dar așa mi-a început o evoluție pe care am așteptat-o prea mult. Așa am început să-mi rescriu povestea.

Andreea Cordos
Andreea Cordos

Bineînțeles că și aici m-am lovit de același scepticism și aceiași oameni geloși, dar nu mai conta. Odată ce îți cunoști valoarea și potențialul, nu-i mai auzi pe oameni.

Aceeași treabă a fost când am intrat în POV, echipa asta care a devenit un stil de viață – după doi ani de activitate.

Am intrat în echipă datorită aceluiași proces la care am ținut mereu: curajul. La un eveniment public m-am ridicat în picioare și am vorbit. Chit că erau în sală numai scriitori și oameni realizați, mi-am făcut curaj și am cerut microfonul pentru a spune tot ce aveam în minte. Și cine a trebuit m-a remarcat. Așa am intrat în echipa sufletului meu, unde am pus un umăr serios la construcție și la tot ce înseamnă POV21 astăzi.

La prima ședință m-am dus pe aceeași mentalitate: mă duc să le arăt ce pot. Și le-am arătat.

Nu a fost timiditatea pentru mine niciodată. Așa cum nici aroganța nu mă caracterizează. Dacă scriu lucrurile în tonul ăsta e pentru că vreau să subliniez câte am fost în stare să schimb singură. Numai prin încredere și tupeu. Am ales să nu-mi ascult colegii de gimnaziu, rudele care abia așteptau să gafez, părinții prea sceptici.

Am înțeles cumva că nu mă caracterizează dramele mele, dacă le pot numi așa. Nu vreau să le dezbat încă, dar au fost dureroase și în cele mai multe momente mi-au pus capac. Încă nu pot fi atât de sinceră în scris pe cât ar trebui, dar va veni și momentul în care voi vorbi deschis despre lucrurile alea, care scot din tine ce-i mai rău, ca să rămână în final doar ce-ai mai bun.

Viața mi s-a schimbat, însă, în momentul în care am înțeles că ele sunt binecuvântările mele. Avantajele mele.

Aici voiam să ajung de fapt. Dacă nu aveam parte de tâmpenii, nu m-aș fi ambiționat, n-aș fi muncit atâta pentru a le demonstra că fata aia în care n-a crezut nimeni poate. Am vrut să-mi demonstrez mie că pot fi fericită și că pot fi iubită, chiar dacă în copilărie mi s-a repetat mereu contrariul. Am început să gândesc în termeni de abundență, să ofer oamenilor din jurul meu tot ce am mai bun: căldură, vulnerabilitate și sprijin. Am iubit cât am putut de mult și am realizat spre finalul liceului că toată dragostea asta s-a întors înapoi. În toate felurile posibile.

M-am văzut pe mine din alte unghiuri. Am început să mă apreciez, să-mi placă maxim cum arăt, să știu câte zâmbete și câtă energie pot să aduc într-o încăpere în care intru. Am început să nu mă mai blamez. Să știu că merit lucruri extraordinare, și ca prin urmare le-am făcut loc în viața mea.

Am înțeles că dacă am ajuns până aici, pot ajunge mult mai departe.

Nici nu mai vedeam toată scena asta ca pe o luptă. Am ajuns la un nivel de pace interioară și în momentul în care mi-am oferit mie dragoste, oamenii din jurul meu au făcut același lucru. E atât de simplu odată ce înveți din trecut și îți dorești să-ți schimbi prezentul.

Andreea Cordos
Andreea Cordos

Propriile eșecuri și probleme mi s-au transformat în rampe de lansare. Am știut atunci că eu n-o să fiu victima contextelor sociale sau familiale. Nu mă definește orașul natal, așa cum nu m-au definit nici banii sau problemele alor mei. Am devenit femeia din prezent doar pentru că am crezut nebunește în mine și în ce pot să schimb.

Ca să închei, mai vreau să spun atât:

Tu trebuie să știi în adâncul sufletului că poți! Că ești un om cu un potențial extraordinar.

Odată ce știi asta, Sky is the fucking limit!

Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul facultății „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

3 Comments

  1. Really loved it! Superb articol si sincer trebuie sa ai curaj sa scrii toate chestiile astea si sa incerci sa despici minti 😉 Go get em girl!

  2. ”Cum m-au facut esecurile femeia din prezent” Is this a joke?! You are 19, chill, you “woman”
    Cam dramatice titlurile voastre pentru un astfel de continut.
    Reganditi putin inainte sa publicati ceva cu un titlu care poate avea un impact vizual puternit dar articolul este unul din asta…

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi