M[ v

Mă voi întoarce în România! – visul unei tinere plecate la Londra

"în Din împrejurimi/Gândurile POV21" "de POV21"

Îmi făceam curat prin cameră și am dat de biletul pe care l-am avut când m-am mutat în Londra și-am stat puțin, eu cu nostalgia. Vara viitoare se vor face 3 ani de când locuiesc aici și tot ce știu e că mă voi întoarce în România. De-a lungul timpului mi s-au adresat nenumărate întrebări, unii oameni chiar „mi-au scos ochii”:

„Ce norocoasă ești… “

Habar nu aveau că-n vara aia, când am plecat, abia începusem să-mi conturez viitorul și mă simțeam mai fericită ca niciodată.

Intrasem la liceul ”Waldorf” în aceeași clasă cu una dintre cele mai importante persoane din viața mea, eram membra unui club de teatru din care făceau parte unii dintre cei mai minunați tineri artiști pe care i-am întâlnit. Abia aștept să prind unul dintre spectacolele lor când mă voi întoarce.

Începusem să călătoresc prin țară, fie festivaluri, fie pentru a întâlni diferite caractere, fie pentru a sta la povești.  Începusem să am un interes pe plan politic și aveam în gând cu anumite persoane să deschidem un website unde să scriem liber despre tot și toate, în principal piese de teatru sau povești scurte în care am fi reflectat acțiunile și reacțiile societății, dar, de asemenea, încercând să venim cu soluții sau cel puțin un mesaj.

Sunt multe pe care le-aș putea zice, dar ar fi degeaba. Nu pot schimba nimic…

Pot, însă, împărtăși următoarea amintire. Orășelul copilăriei mele este Mărgău, undeva pe lângă Cluj, mai aproape de Huedin. Am decis să petrec acolo ultimele 2 săptămâni înainte să plec, dar voiam să iau cu mine pe cineva drag. Am întrebat-o pe tipa de care am zis că trebuia să fim în aceeași clasă, iar plot twistul a fost că și ea avea rude în Mărgău.

Țin să menționez că ne știam de aproape 2 ani, dar niciuna nu vorbisem de unde sunt ai noștri. Prima chestie, ne-am întrebat părinții dacă suntem și noi ceva verișoare sau dacă se știu neamurile între ele. Mă rog, am ajuns acolo într-un final.

Zilele au fost ele fie mai bune, fie mai rele, nu mai contează.

Însă, într-o zi când stăteam cu ea pe un deal numit Beliș de unde se poate vedea căbănuța bunicii mele și ne uitam la apus, am realizat că acel apus va fi ultimul pentru noi, am început amândouă să plângem nițel și număram toate amintirile, de unde am plecat și până unde am ajuns.

În acel orășel îmi găsesc pacea infinită, iar fiind acolo cu ea am fost mult prea emoționată și sensibilă. Nu puteam să realizez că era ultima zi. Era ultima oară când vom fi stat amândouă treze în timpul nopții, doar ca să admirăm stelele și să ne imaginăm propriile constelații.

Nu puteam și nici nu voiam să accept, dar se întâmpla și trebuia să înghit.

Nu m-am născut într-o familie bogată, de asta am și plecat, să căutăm un trai mai bun. În schimb, m-am născut într-o familie care îți dă mai mult din jumătatea puținului pe care-l are. Oricât de recunoscătoare sunt pentru sacrificiul făcut pentru a veni în altă țară… Dacă era după mine aș fi rămas în România, măcar până aș fi terminat liceul.

Mulți nu știu de atacurile de panică pe care le-am avut venind aici sau de coșmarurile și nopțile nedormite, vorbind pe cameră cu fiecare prieten în parte ca să mă liniștesc cât de cât. Mulți nu știu că sunt cu un an în urmă la liceu și nici nu am avut oportunitățile din România. Culmea, oportunitatea de a mă cultiva în mai multe domenii/materii. Nici șansa de a mă duce la cluburi de dezbateri sau voluntariat nu am avut-o.

În școlile din România cluburile de cercetași erau gratuite.

Te înscriai și aveai șansa să explorezi țara, învățând tactici de supraviețuire sau lucruri fascinante despre sălbăticia care ne înconjoară. Aici ca să faci ceva de genu’ te costă sute de lire, aș putea continua…

Mulți nu știu că nu este așa ușor să te adaptezi, mai ales când viața este într-o altă limbă, are alte valori și alt tip de morală. Mulți nu știu că prima persoană care mi-a devenit amică aici era mai mare decât mine cu trei-patru ani.

Aproape nimeni nu știe că majoritatea adolescenților din țara asta nici nu știu să-ți spună unde e Italia pe hartă, cine a fost Freud sau cui datorăm teoria evoluționistă.

Din nou, aș putea continua, dar vreau să vă zic că banii nu o să cumpere niciodată caracterul sau zâmbetul de pe fața unui om. Dacă fiecare tânăr cu potențial și interes în împrejurimile sale pleacă în afară, ce rămâne din națiunea asta? Înțeleg să pleci la universitate, să cauți de muncă sau să strângi niște bani. Dar serios, nu s-au săturat oamenii să tot fugă în loc să pună umărul puțin?

Să acționezi direct e mai greu, cel puțin singur. Dar lucrurile făcute corect într-o echipă duc la rezultate de vis. Păcat că nimeni nu se mai obosește cu varianta mai grea. Într-un final… ar fi mai strălucitoare.

Acestea fiind spuse, nu mă regăsesc în Marea Britanie. Am studiat și încă studiez aici actoria, dar voi pleca altundeva pentru Universitate. Sper să găsesc un loc unde să pot studia cu plăcere Cinematografia sau Psihologia și Criminologia.

Unde? Încă nu știu, dar știu că mă voi întoarce, la un moment dat, în România, indiferent de situație. Doar acolo mă simt, cu adevărat, VIE!

Autor:

Estera-Daria „Koko” Gheleșel

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi