Singurătate cu miros de asfalt umed
Singurătate cu miros de asfalt umed

Mai știi

când

ne-am urât în dimineața

când

soarele s-a sinucis?

 

purtai un ruj aprins pe buze

tricoul meu cu guler larg

inelul fostului pe deget

și cuget că

zâmbeai haotic sub ploaia ionică

de sub castani

 

m-ai luat de păr

Nesuferita mea

și mi-ai promis

că m-ai iubi doar după moarte

.     .     .     .     .

acum ce faci?

să cred că m-ai mințit?

te aștept de o eternitate

să vii să mă iubești ca-n promisiune

dar tu

în fiecare dimineață

te uiți prelung la mine și dai anapoda din cap

eu te salut – din nou și iarăși încă o dată

dar ploaia bate mult prea tare-n geam

și nu te aud, și nu te simt, și nu…

 

sunt chel pe jumătatea ta de țeastă

și cred că voi cheli de tot

 

citește, fraiero, scrisoarea de la mine

 

„ești moartă de o viață-ntreagă

oprește-ți fuga și ascultă-mă

 

sunt aici, urăște-mă, te rog, din nou

mi-e dor să mai țipăm unul la altul

și, dacă vrei, să ne îndrăgostim din nou

 

vreau ură peste tot în lume

și noi, reginii lumii noi!”

 

cafeaua s-a răcit în ploaie

mă ridic, las 50 de lei cu bacșiș

trag ziarul sub braț

și mă grăbesc spre Universitate