Mai știi
când
ne-am urât în dimineața
când
soarele s-a sinucis?
purtai un ruj aprins pe buze
tricoul meu cu guler larg
inelul fostului pe deget
și cuget că
zâmbeai haotic sub ploaia ionică
de sub castani
m-ai luat de păr
Nesuferita mea
și mi-ai promis
că m-ai iubi doar după moarte
. . . . .
acum ce faci?
să cred că m-ai mințit?
te aștept de o eternitate
să vii să mă iubești ca-n promisiune
dar tu
în fiecare dimineață
te uiți prelung la mine și dai anapoda din cap
eu te salut – din nou și iarăși încă o dată
dar ploaia bate mult prea tare-n geam
și nu te aud, și nu te simt, și nu…
sunt chel pe jumătatea ta de țeastă
și cred că voi cheli de tot
citește, fraiero, scrisoarea de la mine
„ești moartă de o viață-ntreagă
oprește-ți fuga și ascultă-mă
sunt aici, urăște-mă, te rog, din nou
mi-e dor să mai țipăm unul la altul
și, dacă vrei, să ne îndrăgostim din nou
vreau ură peste tot în lume
și noi, reginii lumii noi!”
cafeaua s-a răcit în ploaie
mă ridic, las 50 de lei cu bacșiș
trag ziarul sub braț
și mă grăbesc spre Universitate
