Identitatea națională

Identitatea națională – chestiune de orgoliu sau dorință justificată de diferențiere?

"în Texte/Poezie și literatură" by

Dilema secolului – identitatea națională:

Nu de puține ori mi-a fost dat să aud între oameni discuții de felul: „Nepotul meu e plecat în vacanță!”
„Da? Unde?”
„La ruși, în Ucraina…” (și exemplele pot continua).

Credeți sau nu, dar discuția aceasta pe care am auzit-o, fără să vreau, în autobuz m-a revoltat teribil. De ce?

Pentru că, scotocind prin creier după informațiile istorice de care dispuneam, mi s-a confirmat că URSS s-a destrămat în 1991 și în locul ei au apărut state independente. Printre care remarcăm Ucraina, Belarus, Letonia, Armenia etc. Analizând, am încercat să găsesc câteva explicații pentru această… să-i zicem confuzie. Și am găsit: fie oamenii nu dispun de suficiente informații geografice și istorice, fie nu sunt la curent cu actualitatea, fie aleg, adesea din comoditate, să ignore nuanțele (care nu sunt, de fapt, nuanțe, ci veritabile state).

De ce văd eu atribuirea unui nume generic mai multor naționalități ca fiind o atitudine greșită?

Simplu, pentru că fiecare stat, oricât de mic ar fi, e independent și diferit. Nu putem spune despre o grămadă de mere, pere, gutui și prune că este o „grămadă de pere”.

La fel e și pentru popoare. Nu-i putem numi pe toți locuitorii Asiei de Sud-Est chinezi. Nici pe toți locuitorii Peninsulei Scandinave suedezi. Nici pe locuitorii Americii de Sud brazilieni. Asta pentru că apropierea geografică/vecinătatea nu este un criteriu elocvent, având în vedere că țările pot fi extrem de diferite chiar vecine fiind. Identitatea națională este, astfel esențială.

Un exemplu ilustrativ este chiar România, o oază latină într-un deșert slav.

Un criteriu potrivit este însă credința în mituri comune. Conform informațiilor prezentate în cartea „Sapiens – scurtă istorie a omenirii” , i-a apropiat dintotdeauna pe oameni, formând comunități din ce în ce mai mari și mai sudate. În timp ce prăbușirea unor convingeri și credințe comune a acestor mituri (religie, obiceiuri, stil de viață) a dus la dispute. Alteori, la formarea unui șanț de clivare între teritorii și, implicit, între popoare. Șanț pe care a început să curgă tumultuoasa apă a dorinței de independență și de afirmare națională, a libertății de manifestare a gândirii în cadrul propriei comunități.

Așadar, consider că folosirea potrivită a etnonimelor (greacă; ethnos= popor; onyma= nume) constituie un element de bază în relațiile dintre oameni și nicidecum un act de orgoliu.

Este, după părerea mea, o chestiune de respect din partea celui care i se adresează unei persoane de altă naționalitate și o dovadă de respect și împlinire a dorinței de afirmare națională pentru cel în cauză. E foarte probabil ca un scoțian să se simtă ofensat dacă i se spune „irlandez” sau „englez”, pentru că astfel existența țării și a poporului său este exclusă indirect, fiind eclipsată de țara vecină care a dobândit o mai mare notorietate la nivel mondial.

Tot conform unor surse din „Sapiens – scurtă istorie a omenirii”, conceptul de etnonim (nu sub această formă, bineînțeles) este prezent în viața oamenilor încă din cele mai vechi timpuri. Împărțirea se face între neanderthalieni, homo erectus, homo sapiens ș.a.m.d., așadar acesta nu este un moft al secolului nostru. Și că tot veni vorba de Africa, la fel stau lucrurile și în cazul unui lesothian care este numit, pe fugă, african, nici măcar sud-african. Și acum am ajuns la state mici și enclave…

Pe glob există o mulțime de state (insulare sau continentale, enclave sau exclave) de mărime foarte mică (Vatican, Andorra, Luxemburg, Timorul de Est, Liechtenstein, El Salvador).

Ce înseamnă asta?

Că utilizăm etnonimele țărilor învecinate mai mari, spunându-i unui luxemburghez că este francez sau unui liechtensteinian că este austriac? Țările s-au separat, după lungi războaie și răzvrătiri, cu un motiv: afirmarea ca popor, recunoașterea națiunii proprii la nivel mondial…

Așadar, cu toate că putem călători liber în UE, cred că folosirea corectă a etnonimelor este esențială. Astfel arătăm respectul cuvenit față de istorie. Poate, mai ales, față de miturile comune care s-au diferențiat și au cerut independența după o perioadă de timp și, totodată, față de persoanele care au înfăptuit-o.

Și, să nu uităm, este un mijloc subtil, dar sigur de manifestare a solidarității față de teritoriile care se despart și obțin independența în urma unor conflicte etnice sau religioase care le pun viața în pericol. De asta identitatea națională este foarte importantă.

Voi ce credeți? Sunt etnonimele CORECTE un prim pas bine făcut în discuția cu o persoană străină? Dar una provenind dintr-o țară care și-a câștigat recent și sângeros independența?

Elevă la Colegiul Național ,,Andrei Mureșanu'' clasa a X-a, profil filologie, pasionată de literatură, limbi străine, teatru și tot ce înseamnă artă. Dornică să încerc cât mai multe activități prin care să mă descopăr pe mine însămi și să cunosc cât mai mulți oameni.

1 Comment

  1. Personal, consider că distincțiile dintre popoare și naționalități ar trebui să își piardă încet încet semnificația. Ar fi mai bine dacă ne-am considera toți cetățeni ai Terrei și parte a poporului pământean, pentru că altfel încurajăm, chiar și subtil, o formă de tribalism care este detrimentală supraviețuirii noastre ca și specie. Suntem față în față cu un colaps ecologic și climatic care nu va discrimina între etnii. Singura soluție e să ne unim forțele, nu să acționăm separat ca români, ruși, americani, chinezi, etc.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi