Barbă amară

Barbă amară (III)

"în Texte" by

Rămași singuri, parcă mă simțeam în siguranță, căci ciudații se înțeleg între ei.

Prima strategie de atragere în discuție fusese aruncată: „psihologul” îmi imita gesturile și-mi urmărea fiecare reacție. Era un fel de oglindă gestuală: eu râdeam – ea râdea, eu urlam – ea urla, eu mârâiam – ea mârâia, eu întindeam mâinile – ea întindea mâinile, eu îmi făcusem avânt în îmbrățișare – ea își făcuse avânt în îmbrățișare… am stat așa cam două minute.
– Cum te simți acum? Spune-mi, ce s-a întâmplat?
– S-a întâmplat, s-a întâmplat…
– Ce anume?
– Să vină după mine, uite-o pe tavan. O vezi?
– Pe cine?
– Pe ea, mă vrea… de ce nu mă crezi?
– Te cred, o văd și eu.
– O vezi și tu?
– Da…
– Pe tine nu te vrea, doar pe mine.
– De ce te vrea?
– I-am încălcat teritoriul…
– Când?
– Când am rămas singur acasă.
– Aha, păi cine e… cu mine nu vrea să facă cunoștință?
– Pe mine mă vrea, pe mine…
– Ia uită-te la acest talisman, urmărește-l! Când voi bate o dată din palme îmi vei spune pe cine vezi și ce s-a întâmplat; când voi bate de două ori, te vei trezi și vei fi copilul de odinioară.
Ea este… nu apucasem să spun nimic, căci nodurile din gât îmi fierbeau fiecare celulă în parte… de fapt, fusese un râgâit zgomotos, care-mi accentua fermentația cervicală. Simțeam o căldură ce producea broboane uriașe de transpirație și mă dureau îngrozitor în timpul alunecării acestora pe covor… se udase până și ultima bucată de speranță!
– Ea este o… și iar fusesem întrerupt de o senzație răcoroasă, ce-mi mânca din carne pielea degetelor, rămânând astfel doar o construcție osoasă, noroc de mănușile pe care psihologul avusese curajul să mi le pună rapid. Durerea se ameliora, dar începeau furnicăturile parcă venite din altă lume: mai întâi, piciorușele gândacilor îmi frâmântau părul de pe brațe ca și cum ar fi dorit să mă epileze definitiv, apoi toți păianjenii săriseră pe fața hipnotizată, luându-și avântul din toate unghiurile cabinetului: din nord veneau copiii, din est înaintau femelele, din sud își făceau strategii bărbații, iar din vest se pregăteau bisexualii.

A treia oară fu mai rău, deoarece rămăsesem fără glas… de abia puteam desluși câteva litere din șirurile nesfârșite de cuvinte.

De fapt, suna totul de parcă aș fi avut un lanț în gât, care se aliase involuntar cu întregul cazan de fiertură organică… nu era calcarul adunat în urma consumării lichidelor, ci depunerea ruginei. Uneori, un sunet întrerupea procesul, și anume căderea unor cruste epidermice, cu scopul de a mai dilata timpul.
– L…i…t…e…r…a…t…
– Literat?
– U…r…ă…
– Ură? Pe cine urăști?
– U…r…ă…

Pentru câteva secunde spațiul a rămas nemișcat.

Jaluzelele își trăseseră scutul plastiat, mizeria nu făcea decât să oprească extinderea mirosului neplăcut, praful adormi în liniștea umidității sângerii răspândite pe covor, iar la o margine uscată, cineva bătea ironic din palme:
– Aplauze, aplauze!
– Ce s-a întâmplat? Am avut un coșmar ciudat… UNDE MĂ AFLU?
– La psiholog, ai uitat?
– Nu-mi amintesc nimic… sunt ud leoarcă, ai turnat apă pe mine?
– Nu, dar nu am înțeles nimic din vorbele tale; bâiguiai, vorbeai singur…
– Habar nu am, cine m-a adus aici?
– Părinții.
– Dar ce am?
– Asta încerc să aflu, cred că urăști pe cineva, dar nu-mi dau încă seama pe cine.
– Urăsc pe cineva?
– Da! ”

Atât îmi amintesc din experiența copilăriei, dar măcar am controlat criza asta!

Poate că cineva va citi acest manuscris… hmm, sau nu… poate că e mai bine să-l ard, căci literele încep să iasă, mă vor prizonierul lor, vor să-mi pună cătușele și la această vârstă… nu le-a fost de ajuns timpul pe care l-am petrecut în spitalul alienaților, dar eu chiar am fost de vină? Nu, un scriitor nu e niciodată de vină, pentru că ele, cuvintele, pun stâpânire pe viață… un scriitor tremură de teamă că se vor răzbuna într-o zi, încât nici cele mai rare leacuri nu vor vindeca rana făcută… un scriitor preferă, mai degrabă, să se ferească, să sufere într-un loc în care nici măcar propriile organe interne nu mai pot comunica despre literatură… însă un scriitor poate mereu teoretiza, dar niciodată aplica perfect:

– Eu nu sunt scriitoare, dar dacă aș fi fost, sigur aș fi scris romane de dragoste! spuse inima.
– Sincer, nici eu nu sunt scriitor, dar aș fi vrut să scriu romane despre viață, viața adevărată! se chinuia ficatul să se exprime.
– Ah, din păcate nici eu nu sunt scriitor, dar aș fi vrut să scriu despre existențele crude, căci ele sunt demne de milă! plângea stomacul.
– Ne emoționați amarnic, nici noi nu suntem scriitori, dar vrem să compunem poezii cu multe metafore, emoții! se înflăcărau plămânii.
– Tocmai v-am spus că toți sunteți scriitori, pentru că stăpânul nostru și-a lăsat toată viața în mâinile noastre… de ce? Pentru că fiecare dintre voi aveți ceva special, fiecare dintre voi e diferit, fiecare dintre voi are o cultură literară cu care l-ați ajutat să scrie toată viața lui… acum ce faceți? Negați totul, vreți să nu mai existăm nici în literatură, nici în interiorul literatului nostru? întrebase cu speranță creierul.
– Noi nu suntem scriitori, înțelege asta… doar iubim literatura, însă ne temem să o scriem… noi nu avem stăpân, avem doar pastilele pe care le primim din exterior, pastile pe care le mâncăm, bem, pastile din care trăim și atât! Noi nu suntem și nu am fost scriitori! urlau celelalte organe.
*
Tăcere. Ultima criză s-a produs. Totul e la fel: lacrimile, praful, perdelele, cearșafurile, podeaua, restul de organe devorate de pastile… într-un cuvânt, staticul.

Până și bucățile de bolovani ce au alcătuit scheletul pereților vor să se producă ceva, să vină APOCALIPSA EXTERIORIZĂRII!
Zgomot. Un țipăt ciudat, parcă scos de un copil nou-născut, se auzi din gura înțeleptului, iar odată cu el, o mireasă, apărută pentru câteva secunde într-un colț al camerei, adusese pruncul literaturii… urlet, a vorbit și s-a făcut auzit!
– Ajutor, m-am mișcat, ajutor! spuse înțeleptul cu gura plină de salivă, cu mâna ridicată și cu picioarele încă încrucișate.
– Cine e acolo? întrebase o infirmieră, care trecea din întâmplare pe scara blocului.
– Domniță, mă auzi?
– Hmmm… oare ce se întâmplă acolo? Femeia își lipi urechile mari de ușă, dar nimic, era atât de liniște încât dacă toate cheile ascunse sub preșurile de pe palier ar ști, sigur s-ar răzbuna doar pentru a aduce sunetele înapoi.
– Oooo, chiar nu mă auziți, vă rog? Offf, aș vrea apă, multă apă… m-am săturat de lacrimi și, mai ales, de coji mucegăite…
– Gândește, Ana, oare ce se întâmplă… parcă am auzit anterior un țipăt. Nu, ceva se întâmplă, sparg ușa cu puterea mea, dar oare pot? Stătea pe gânduri, rezemându-și coatele tocite de podea, căci încerca să vadă ceva, o dâră de om, dincolo de linia neagră a necunoscutului.
– Vreau să… și de atunci a încremenit pe dată.
– Alooo, e cineva? Bătea disperată în ușă ca și cum ar fi cuprins-o crize psihice transmise telepatic.
– Eu sunt… mă auzi?
– Dumneata? Care dumneata? Scriitorul?
– Eu sunt, fata mea…

– Vai, am crezut că este un mit.
– Ce mit?
– Că avem internat un scriitor adevărat. Ați pățit ceva? De ce v-ați încuiat?
– Sunt bine și voi fi mai bine… chiar mă auziți?
– Da, domnule, vă aud!
– Nu cred așa ceva, e doar imaginația mea care vorbește!
-Pazaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, să vină pazaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! țipă infirmiera.
„Da, cred că era doar imaginația mea… deja cheamă paza, pentru a se lipsi de mine, nu am ce face sau poate am? Iau ultimele pastile, nu, de fapt, iau o tabletă întreagă… nu, de fapt, iau toate cutiile.
*

Am înțepenit iar, dar mă voi ridica în clipa asta, voi trage de barbă și o voi mânca… doresc să crească păr în mine, e prea gol acolo înăuntru.

Zgomot și tăcere. În momentul în care aproape reușise să fumeze, pentru ultima dată din pipă, muzica reîncepuse și o bubuitură puternică nu mai salvase nimic din mesia literară. Înțeleptul murise, stând în aceeași poziție, dar cu ochii închiși. Doar organele convinse, în cele din urmă, de creier au participat la înmormântarea simbolică, cântându-i ultimele cuvinte de care îi era frică:

Ne cunoaștem de copii
din timpuri fără nimic „ILO TEMPORE”
suntem copii și acum, nu spun nu,
dar smoala pătrunde în noi,
chiar și atunci când este alungată de pe cer.
Ne știm din pântece materne
– idei relevate prin tremurături-
Amintește-ți când burțile mamelor noastre
s-au atins pentru întâia oară…
cum băteam odinioară din acea cutie carnală și strigam: Vrem lumină!
Ce clinchete de palpitații!
Drept e că ne-am hrănit
Cu pasteluri de întuneric timp de nouă luni,
Dar, oare, de ce azi nu mai preferăm lumina?
Nu crezi cumva că ne preferăm pe noi înainte de a ne naște?

Pipa a putrezit în mâna înțepenită a mortului, iar când paza chemată de infirmieră a reușit să spargă ușa, totul era prea târziu.

Încăperea decorată cu tot felul de hârtii goale părea, mai degrabă, un laborator în care ultimul geniu nu a reușit să găsească formula perfectă. Doar într-un colț de filă, lăsată drept moștenire, se zărea un posibil diagnostic al pacientului: LITERATURĂ sau URĂ față de LITERAT?

Autor: Florentina Pocovnicu
Foto: Capătă Andrei-Bogdan

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*