Barbă amară (II)

"în Diverse/Poezie și literatură/Texte" by

Pastila 3, marți, ora 12:00, hainele murdare împrăștie scame pe dulapuri și scaune, dar ele nu se văd cu ochiul liber, seamănă, mai degrabă, cu o ploaie invizibilă de petarde, care încă nu explodează sau poate au făcut-o și tocmai de aceea nu merită îmbrăcate. Înțeleptul și-ar fi sfâșiat paltonul verde, unde, altădată, îngrămădea manuscrisele mototolite, însă acum cine știe ce s-a întâmplat cu ele, ce șobolani le-au înghițit, ce oameni le-au citit, câte lacrimi au provocat… organele încep o nouă discuție cu privire la felul în care se scrie literatura:

– Literatura cuprinde declarațiile pe care scriitorii le fac cuvintelor, spuse inima.

– Nu, literatura este scrisă de autori frustrați, mârâia ficatul morocănos.
– Literatura e creionată de oameni obișnuiți, ce au calitatea de a se putea exprima, bolborosea stomacul fără chef.
– Literatura e făcută de doi oameni: unul care scrie și unul care trăiește, băteau palma plămânii între ei.
– O nouă discuție fără rost… vă certați mereu, literatura poate fi scrisă de oricine are talent, iar odată pierdut, tu, ca scriitor, ești ruinat! spuse creierul aproape emoționat.
– Dar noi nu suntem scriitori!
– Nu sunteți, dar ați fost!
– Ba nu!
– Ba da!
– Ba nu!
– Tăceți și ascultați adevărul de la stăpânul nostru! se supără creierul.

„Plâng sau curge apă din tavan? Nu, nu… nu plouă, chiar plâng… De ce plâng? Sunt un scriitor normal, care trăiește într-o cameră normală, care a citit normal, care udă batistele normal… bine normalul din mine! E ultimul antidot și tot nu mă pot mișca… nu știu, dar simt cum piciorul stâng a amorțit definitiv… măcar văd, aud și plâng… sunt uman în mare parte. Acum ce fac? Înghit gândul sec, tableta mea de pastile, de când mă știu, și voi lua totul de la capăt… voi scrie, îmi voi învinge teama de cuvinte, care mi-a provocat crize și m-a înțepenit aici, chiar în acest loc! Ah, iau chiar în acest moment foaia și pixul de pe masă, voi povesti tot!”

„Ușa cabinetului de psihologie se deschise lent, dar atât de lent, încât nici scârțâitul care surzea de obicei pacienții, nu se mai auzi… de fapt, fusese un fel de clinchet sonor atins de mâzga lipitoare a unui melc nărăvaș, animalul de companie al încăperii. Adevărul e că: așteptarea pe acel hol îngrozitor a cam meritat, însă nu a fost lipsit de tot felul de fenomene bizare. Uneori, ai impresia că psihologul e un fel de persoană ce te conduce spre alienare fără ca tu să contribui cu ceva și poate de aceea îl confundăm cu psihiatrul. În halat alb, considerat un doctor al sufletului, îți aruncă bulgări cu sânge tocmai scoși din urechi special pentru tine, clientul lui! Nasul, eliberat de toate teoriile subconștiente, oferă senzații de eruperi mucoase numai în imaginație, căci realitatea e alta: batistele sunt uscate, răceala nu există, imunitatea e puternică! Însă ce ne facem, dacă intrăm în jocul psihologului? Putem oare măsura, cu un metru sau cu pașii, adâncimea capcanelor? POSIBIL CĂ DA, POSIBIL CĂ NU!  Așa că familia mea compusă din trei membri (mamă, tată și eu), se gândise să vină astăzi în bârlogul inamicului mintal a cărui față era înalbită cu tone de clor, care, cică, le va detecta problema fix ca un asistent ce așteaptă, cu nerăbdare, prima lui injecție. Îmi aduc aminte că refuzam să recunosc trauma într-un astfel de loc și mârâiam exact ca un câine turbat; oricum, prima fază e NEGAREA.

– Mrrrrrrrr… mrrrrr, de ce m-ați adus aici, oameni fără scrupule? Ceeeeee, m-ați văzut cu ochii îmbufnați de puroi și gata: am nevoie de psiholog. Ce aveți cu gura mea strâmbă și coșmarurile care-mi savurează viața? Mrrrr, tu femeie atât de pistruiată, ce-ți lași punctele de pe față să mă urmărească? Ahhhh, mă doare, ia-le de pe mine… Tu ce stai aici, om cu chelie? Du-te la spital, domnule, nu vezi că ți se desprinde carnea de pe oase? Mrrrr… mrrr… Îmi curgeau zăbalele din gură pe podeaua recent lustruită, dar nu-mi păsa nici de propriul corp pe care-l consideram o povară pentru aer – nu era gras sau ceva de genu’… era doar urât mirositor.
– Bill, copilul nostru înnebunește! Și mama începuse să plângă cu lacrimi, ce se metamorfozau în mici monstruleți albaștri cu pete galbene – verzui. Combinația nu fusese greu de realizat: saramură de ochi albaștri + faianță gri + mucegai pârlit la soare + copil care roade mobila + soț cu dantură infectă + ușă închisă + strigăte dureroase de după prag + mâini umede + transpirație abundentă + picioare agitate + un zgomot asurzitor: Intrați!

În șir indian, am pătruns stupefiat, dar, în același timp, plin de beatitudine, în cutia întunecată, pe numele ei adevărat: Cabinet individual de psihologie. Pereții goi, ce te fac să te gândești la nemurire, semănau, mai degrabă, cu o duzină de carpete vechi uitate pe marginile unei mansarde pustii. Nepictate, așa-zisele petice de cârpe, mișcau odată cu clipirea oricărui individ de acolo, uneori se sincronizau, alteori pierdeau ritmul… Na, și păianjenii au defecte! Evident că nu era doar unul, erau un clan întreg sau poate, chiar, un trib mascat cu mostre de salivă extrase tocmai din var… Oricum, cineva trebuia să însuflețească zidurile acelea. Mobilierul, maro la lumină, umbros la întuneric, nu avea, neapărat, ceva special: cuie, gândaci, șobolani morți, câteva scânduri desprinse, igrasie prin sertare, hârtii prăfuite, cărți uzate, mânere unsuroase, șuruburi desprinse, ciochine de amprente. Podeaua prezenta un covor pufos, singura atracție a locului, ticsit de flori rare: de la trandafiri negri la lalele negre. Vaze avea puține, de fapt, substituiau bibelourile: una era confecționată din porțelan de cea mai bună calitate, alta era din lemn masiv cu forme tradiționale, un set era dintr-un plastic foarte estetic. Totul fu întrerupt de vocea psihologului, care observase mirarea noastră:

 – Luați loc, vă rog! Ah, îmi pare nespus de rău pentru condițiile în care vă primesc, dar nu am dormit de trei zile și nici nu am apucat să fac curățenie… pacienți peste pacienți! Arăta ca un monstru ieșit din sala de operație, un monstru căruia i s-au tăiat firmituri din corp, pentru a fi înlocuite cu nu știu ce molecule chimice. În cazul ei, experimentul a cam eșuat, iar substanțele ce trebuiau s-o întinerească în câteva secunde, o transformase într-o hoașcă mutilată pe viață. Portretul fizic nu arăta atât de bine: gura i se mutase pe partea stângă fără a lua cu ea măcar doi sau chiar trei dinți, sprâncenele își pierduse arcuitatea din cauza firelor de păr crescute prea lungi, genele semănau cu o ușoară ploaie de vară, căci cădeau una câte una, iar, din când în când, își opreau cursul; alunițele mari își marcase teritoriul de la gât în jos până aproape de abdomen și ridurile păroase se porneau să-i înnegrească kilogramele de cearcăne. Deodată, dăduse peste oglinda din spatele perdelelor și începuse să râdă de chipul pe care-l considera, de cele mai multe ori, adorabil… ce să faci, psihologii ăștia atât de optimiști! Parcă își recunoștea anumite linii faciale, dar nu era complet sigură… Pacientul, probabil, o molipseau de nepăsare.

 – Stați liniștită, doamnă! Suntem oameni și putem înțelege… afirmase mama, care încerca să-și revină din șocul inițial, însă ochii o dădeau de gol. Nu numai că pupilele îngălbenise puternic, semănând cu două cepe lipsite de voința de a lăcrima, dar aveai impresia că se mișcă regulat dinspre dreapta spre stânga, înainte – înapoi, de jur împrejur, încât cuvintele erau doar pretexte pentru a evita imaginea peisajului infect.

– Vă dor ochii, doamnă? Observ că-i tot închideți, să vă dau câteva picături?
– Nu, nu… Soția mea e foarte bine, are o stare de moment… își va reveni!
– Așa, cu ce scop vă aflați aici? Ce se întâmplă cu copilul?
– Păi… nici nu știm, l-am lăsat o dată singur acasă și de atunci se comportă așa… s-a înstrăinat de noi, vorbește noaptea prin somn, ne spune că vede o fantomă, se roagă, apoi înjură… Iar noi nu mai putem de mâhnire, noroc de soțul meu care a primit această recomandare. Suntem dis-pe-rați, ne în-țe-le-ge-ți?
– Lăsați-l pe mâna mea!

Florentina Pocovnicu

Foto: Capătă Andrei-Bogdan

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*