Tipa asta arată că femeile din poliție nu sunt ca în filme

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

No, ia stați, mă, așa… păi cum adică tipa asta e mai mișto decât toți bărbații pe care i-am cunoscut? Păi cum adică e „și femeie de carieră și de familie”? În Poliție?

Singurul punct de vedere al femeii e geamul de la bucătărie, nu?

Nu, absolut nu, fraților. Nu contează dacă a început ca o dorință acerbă de a se afirma în fața oamenilor care îi spuneau că nu poate să facă asta – sau poate a vrut să arate că și femeile reușesc – dar știm sigur că I.G. (a dorit să nu îi fie dezvăluit numele) este o femeie care ne-a lăsat cu gura căscată.

Având o meserie care e, în mod tradițonal, pentru bărbați, a arătat tuturor misoginilor că oricine poate reuși în orice domeniu, atâta timp cât muncește constant și are câteva persoane care să îl/o susțină constant.

A copilărit în Iași alături de părinți, iar vacanțele le petrecea în orașul Piatra-Neamț sau la mare alături de familie. Studiile universitare le-a urmat în Iași, mai apoi București, unde a reușit să ajungă șef de promoție datorită orelor nedormite și ambiției de care a dat dovadă.

Î.: Sărut-mâna, cum spunem noi în Ardeal! Știm că lucrați în cadrul Poliției Române, ne puteți spune mai exact cu ce vă ocupați? Ce ne puteți povesti despre meseria dumneavoastră?

R.: Bună! Sunt analist de informații. E un fel de NCIS la nivel micro! Mai precis, ofer sprijin informațional colegilor din stradă! Adică, atunci când se întâmplă un eveniment, noi suntem cei care strâng toate datele pe care le dețin colegii, le analizăm și încercăm să oferim cât mai multe ipoteze cu care ei, mai apoi, lucrează.

Î.: Ce fel și câtă satisfacție vă aduce această meserie? Considerați că ați ales jobul potrivit?

R.: Satisfacții…? Da… sunt destule; mai ales atunci când reușesc să găsesc o ipoteză la care colegii nu s-au gândit, și în urma ei, un infractor ajunge „la bulău”. Cât despre alegere, DA, categoric! Cred că pot spune că fac ceea ce îmi place în poliție. E mult de muncă și sunt multe ore de studiu, dar merită!

Î.: Suntem convinși că ați avut întâmplări interesante în activitatea dumneavoastră. Ne puteți spune care a fost cea mai amuzantă?

R.: Cred că cea mai hazlie situație a fost prima acțiune la care am participat. Eram începătoare. În timpul unei acțiuni de prindere a unor traficanți de droguri, șeful, din dorința de a mă proteja, mi-a cerut să rămân în mașină la momentul culminant și… m-au cam uitat încuiată în mașină… vreo 4 ore.
Oh, Doamne, ce deznodământ apoteotic!

Î.: Care a fost cea mai periculoasă intervenție pe care ați făcut-o? Ce ați simțit în acel moment?

R.: Din fericire, acum nu mai sunt pusă în situații periculoase, dar am avut câteva în trecut. Nu pot să nominalizez una, pentru că toate au un anumit grad de risc. Cred doar că și hazlie, și periculoasă a fost o percheziție în timpul căreia am sunat la o ușă și s-a auzit un lătrat discret, iar colegii din poliție s-au tras puțin în spate. Când s-a deschis ușa, m-am trezit față în față cu un câine de luptă ce ,,rânjea” delicios!

Î.: De câte ori v-ați riscat viața în total și cât de des își riscă un om viața, în general, în această meserie?

R.: Un polițist își riscă viața de fiecare dată când merge la serviciu. Nu pot să spun că mi-am riscat viața. Mi-am făcut doar datoria, dar da, am avut colegi care au murit în misiuni, sau au murit din cauza suprasolicitării. Un adevăr trist al realității în care trăim:

Nu știi niciodată când te întorci, știi doar când pleci.

 

Î.: În pofida activității surprinzător de ample, vă considerați mai mult o femeie de carieră sau de familie?

R.: Categoric sunt o familistă. Cariera a fost pe primul plan doar până a apărut copilul în viața mea. După aceea, tot ce mi-am dorit a fost să mă întorc acasă.

Î.: Cum împăcați viața de familie cu profesia? Cum reușiți să le separați?

R.: E greu să împaci viața de familie cu o meserie cum e a mea. Teoretic, n-ar trebui să aduci cu tine acasă problemele de la serviciu. Practic, e aproape imposibil. Chiar și atunci când ești acasă, cazul la care lucrezi e, adesea, încă prezent în mintea ta. Cari după tine tot balastul cauzat de frustrări, precum faptul că încă nu e prins infractorul sau că poate mai puteai să faci ceva, că nu ai luat în calcul tot, că îți scapă ceva etc.

Uneori țipi la ai tăi, aparent, fără motiv, alteori taci când ar trebui să vorbești cu ei. Am noroc că m-au înțeles și soțul și copilul – mai ales copilul – căruia începeam să îi spun Albă ca Zăpada, ațipeam câteva secunde și continuam cu Scufița Roșie.

Î.: Cum ați reușit să vă împliniți dragostea lucrând în asemenea medii? Are soțul dumneavoastră ceva special care a ajutat la longevitatea relației voastre?

R.: Da, soțul meu e tot polițist. De fapt, el a fost primul polițist din familie. Eu abia după 5 ani. Ne-am cunoscut în fața blocului când aveam 15 ani, și de la 17 suntem împreună.

Î.: Ați avut vreodată momente când a trebuit să vă ,,deghizați” într-o altă persoană în fața soțului?

R.: Singurele situații în care m-am ,,deghizat” în fața soțului au fost când nu-i puteam spune la ce lucrez. Mă frământa un caz și încercam acasă să fiu… doar eu. Nu prea mi-a ieșit. Ăsta e unul dintre riscurile meseriei.

Î.: Am înțeles că aveți o fetiță. Credeți că va vrea să vă urmeze pe acest drum?

R.: Da, am o fetiță de 12 ani. Când mi-a spus prima dată, pe la 5 ani, că vrea să fie polițist ca mami, am urlat un NU categoric, dar dacă ea va dori, o voi sprijini din tot sufletul! Îmi va tremura sufletul de fiecare dată când va ieși pe ușă… dar asta e!

Î.: În final, i-ați recomanda această meserie unui tânăr sau unei tinere sub 25 de ani?

R.: Nu aș recomanda meseria aceasta oricărui tânăr. Dar da, aș recomanda-o celor care simt că adrenalina face parte din viața lor, celor care simt că pot face ceva bun și drept pentru societate, celor care cred, cu tărie, că a fi polițist nu înseamnă un salariu sigur și bun, ci înțeleg că e o viață de privațiuni.

 

Ștefania Bîrgaoanu

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi