Moarte, viață

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Trec în jur de douăzeci de ani și omul începe să conștientizeze ireversibilul, timpul pierdut, negura amară și vicioasă care cucerește tumultul tineresc, sentimentul trist al vieții, care face un soi de pact faustean cu fiecare suflet omenesc.

Ce urmează mâine?

Viața nu e invincibilă, iar finalul pare mai real decât oricând. Nu e nimic special în a medita asupra durerii, asupra haosului, asupra tristeții și, implicit, asupra ultimei destinații. E doar un gând care pare că apare în miez de noapte, presând mintea somnoroasă și mult prea obosită pentru a se apăra.

Așa, o sclipire nu prea plăcută mi-a bântuit visele și m-a obligat să o îmbrățișez, să o fac parte din mine, să scriu și să suspin, retrăgându-mă într-o pseudocredință, incompletă și vagă. Asta e o rugă, sinceră, într-un ceas târziu din noapte, când viața mi-a părut un fir de praf, ratat de imensul pămătuf al anomiei…

Nu mi-ar fi frică de moarte, de un ultim și iremediabil suflu, dacă aș ști că sunt ultimul om din univers. Căci aș putea înghiți suferința unui întreg glob; de răzbit aș răzbi în fața infernului și a macabrului neînchipuit, dar să fiu doar eu, eu și cu răul.

Sau eu și cu Raiul, eu cu Dumnezeu.

Și dacă va fi bine, să mi se alăture prietenii și iubirea vieții și a morții mele, și părinții și tot globul pământesc. Dar dacă ar fi să mor acum, aș vrea să-i omor eu pe toți cei apropiați mie și apoi doar să mor și eu.

E egoist? Nu acesta e scopul suprem, exacerbarea propriului meu sine, ci singura dorință e să nu fac oamenii să sufere, murind. Mă îngrozește gândul să-mi las părinții singuri.

Mă îngrozește gândul să uit nucul din fața blocului și soarele răsărind din grădina școlii. Să-i las pe toți în neștiința lor și să fug spre neant. De ce să-mi pedepsesc casa? De ce să scap eu prima de suferința nemărginită pe care o suflă norii-n neștire și de iluzia mărșăluirii spre perfect a omenirii? Vreau să fiu complice la dezumanizare.

Vreau să critic și să plâng și să îmbrățișez lacrimile tuturor.

Nu toți oamenii ar trebui să cunoască suferința, ci doar cei ce iubesc vibrația și culoarea mai mult decât pe ei înșiși. Mi-e frică să mor, dar idolatrizez moartea. Mi-e frică să plec singură, dar binecuvântez solitudinea.

Ajută-mă, Doamne, să am puterea să beau toate spiritele negre ce nu reușesc să se purifice. Ajută-mă să dețin cutia pandorei și să o manevrez in propriu-mi duh. Nu-mi pedepsi trupul, nu-mi pedepsi inima…

Mara Muntean are 18 ani, este elevă la Liceul Teoretic “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Se îndepărtează de prezent și realitate prin versuri, dar observă și critică contemporanul prin proză. Se consideră o estetă, este într-o fugă continuă după absolut și după chintesența sufletului. Viitorul îi este străin, dar speră că va ajunge să aibă o meserie care să se bazeze pe exprimarea frumoasă.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi