19 ore: un sistem căzut, o viață, un regret

"în De citit/Gândurile POV21/Musai!" "de POV21"

Notă din partea autoarei: dacă ai o zi bună și totul ți-a mers bine, dacă ai ajuns la saturație în legătură cu acest subiect, ieși de pe acest articol. Nu am nevoie de oameni care citesc printre rânduri ca la final să dea hate. Îmi e bine și fără voi.

Știu că toată presa exploatează la maxim această știre. Știu că, dacă aprind televizorul, doar despre asta se vorbește. Știu că, dacă intru pe Facebook să văd niște meme-uri, o să văd doar poza pe care o aveți deja la articol. Aș putea să vă scriu aici un roman întreg despre toate detaliile tehnice și problemele care au tăiat linia vieții acelei tinere, dar în schimb o să vă spun o poveste.

Vreau să vă detașați de tot ce aveți în jurul vostru, vreau să citiți ce urmează atât de intens încât să vă pierdeți în cuvintele mele; lăsați-vă imaginația liberă măcar acum. Gândiți-vă la un măr. Un măr roșu, frumos, strălucitor care se află pe masa din casa voastră. Acum mărul acela are aripi și zboară prin bucătărie, iar tu alergi să-l prinzi. Sună stupid, continuă să citești.

Dacă ai putut să-ți imaginezi un măr care a băut Red Bull și a prins aripi, poți să-ți imaginezi și ce urmează să-ți spun. Rămâi la fel de concentrat, va fi greu. Vreau să te gândești la o fată, o adolescentă de 15 ani. Slăbuță, cu părul șaten închis, un zâmbet dulce și o viață întreagă înainte, un om. Zâmbește cu prietenii săi când iese în oraș, este timidă când băiatul de care îi place vorbește cu ea, în timpul vacanțelor stă prin casă doar în pijamale și iubește cum gătește mama sa. Un om normal, o fată normală.

Într-o zi, mergând pe jos, a acceptat oferta de a se urca în mașina unui bătrânel ce, la prima impresie, părea complet inofensiv. Stă la fel de timidă pe banchetă și așteaptă să ajungă la destinație, probabil anxietatea a acaparat-o de mult, dar ea este fată descurcăreață și nu își face probleme. Totuși, încep să apară grijile când destinația nu este casa ei sau un loc cunoscut, ci un loc cu un copac în curte și câțiva câini. Din mașină, se trezește legată. Bătrânul doar părea inofensiv.

Pierdem câteva secvențe din poveste, mintea nu mi-a permis să-mi imaginez ce s-a întâmplat în acele momente. Deși este speriată, găsește un telefon. Al ei, al atacatorului sau pur și simplu unul aruncat pe-acolo, îl găsește. Cu speranță, cu mâna tremurându-i de fericire, tastează cele 3 cifre care puteau să o ajute: 112. Inima i s-a făcut cât un purice și continuă să spună cu glas șoptit „Te rog, răspunde, răspunde”. Nu vă pot descrie fericirea pe care a simțit-o când a auzit vocea operatorului. Este ceva imposibil de imaginat la fel cum este și speranța că va fi găsită, mai ales după ce a descris cu lux de amănunte, pentru o fată traumatizată, locul în care se afla. Și sună de 3 ori. S-a gândit să o sune pe mama ei, pe prietena ei cea mai bună, dar a spus că nu este timpul să-și ia adio, că mai bine folosește și celelalte două apeluri pentru a ajuta poliția să o găsească. Le va spune că le iubește când se va întoarce acasă.

Timpul a trecut, nu mai avea acces la telefon, iar bătrânelul devenea din ce în ce mai agresiv. Cu cât durerea ei creștea, cu atât se contura în mintea ei planul acela tipic filmelor americane: poliția spărgând uși și geamuri, strigând „La pământ!”, o polițistă drăguță venind cu o pătură la ea și la colega ei, spunându-le că va fi bine, că au fost salvate. Însă, înainte să-și dea seama, speranța s-a stins.

Protagonista noastră și-a petrecut ultimele momente fiind dezamăgită, și nu de un băiat care a spus că o iubește doar pe ea și l-a văzut cu alta după două ore, ci de organul care ar fi trebuit să o facă să se simtă în siguranță. De sistemul care ar fi trebuit să reprezinte protectorul cetățeanului, de oamenii pe care îi crezuse timp de 19 ore eroi. Eroii care vor sparge ușa și o vor salva. Nici prin cap nu-i trecuse că aceștia stăteau la ușă. A încercat să se zbată pentru viața ei, căci instinctul de supraviețuire e atât de puternic, încât depășește și culmile agoniei, dar cum avea să câștige bătălia o fetiță de doar 15 ani, slăbuță, speriată și dezamăgită? Nu avea.

Tânăra despre care vă povestesc avea toată viața înainte. Poate vă întrebați de ce v-am spus povestea asta. Motivul e simplu: pentru că noi avem impresia că dacă nu are legătură cu noi, nu ne afectează. Vreau să ai imaginea Alexandrei în minte, vreau să o vezi fericită, dansând, râzând, făcând planuri de facultate. Vreau să o vezi ca pe copilul vesel pe care ni-l prezintă pozele. Acum vreau să o vezi speriată, legată într-un loc rece și întunecat, vreau să o vezi cum se întinde după telefonul acela, cum apelează cu groază în glas și cu speranța în suflet că va fi salvată, vreau să respiri ca ea când aștepta ca cineva să răspundă, vreau să simți fericirea ei când apelul i-a fost preluat, vreau să tremuri de nerăbdare așa cum a făcut ea și vreau, Dumnezeule mare, cât de mult vreau să simți dezamăgirea pe care ea a simțit-o când a realizat că nu mai vine nimeni, vreau ca lacrimile să îți curgă pe obraji așa cum îi curgeau și ei când a realizat că moare.

IEȘI DIN POVESTE! Gândește-te la persoana care îți e cea mai dragă pe lumea asta. Proiecteaz-o în mintea ta, e lângă tine, te atinge, îți spune că totul va fi bine, că te iubește și îți zâmbește dulce. Pocnesc din degete și în locul Alexandrei este persoana din mintea ta. Adu-ți aminte ce ai citit și în loc să o vezi pe Alexandra, îți vezi persoana importantă. Mă crezi sau nu că nu trebuie să pocnesc din degete, ci doar să ignor ce s-a întâmplat acum și să las același sistem defect să-și facă treaba? Te afectează și pe tine? Da, pentru că în orice secundă, cineva important pentru tine se poate afla într-un club în flăcări, pe un pat de spital cu arsuri, fericit că a fost salvat, deși nu știe că va muri peste două ore din cauza condițiilor din spital. Se poate afla în munte, așteptând, degerând sau poate fi victima unui sociopat.

Nu îmi voi cere scuze, pentru că te-am întristat, în mine, sufletul plânge. De ce trebuie să fie răpit cineva de lângă noi ca să vedem că nu așa funcționează un sistem normal? De ce trebuie să fie în doliu o țară întreagă ca oamenii să se unească? De ce regretul este mai mare decât gratitudinea? De ce moartea trebuie să scoată adevărul la iveală?

   De ce incompetența trebuie să se scalde în sânge?

Elevă la Liceul Teoretic "I. C Brătianu" Hațeg in clasa a XI-a - Iubește literatura - E pasionată de public speaking, dezbateri și orice ține de arta scrierii, de la articole obiective până la ficțiune.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Scuze, am prieten!

De câte ori vi s-a întâmplat să vedeți o tipă mișto – 
Du-te la Sus