Cum mi-am petrecut cea mai mișto săptămână din vară și ce am învățat

"în De citit/De POVeste/De simțit/Gândurile POV21/Timp liber" "de POV21"

E vară. Toți vrem să ne distrăm, să uităm de rutină, să facem nebunii și să creăm amintiri care să ne țină toată viața, momente de care să ne aducem aminte cu drag și de care să râdem peste ani. Iar uneori chiar se întâmplă. Nu doar să ai aventuri de toată frumusețea și nopți cu râsete până la cinci dimineața, dar și norocul de a întâlni persoane absolut geniale cu care să rezonezi profund. Și despre asta aș vrea să vorbim.

Acest articol va fi povestea mea și ce am învățat eu din ea. Nu o să vă spun nimic absolut, dar la sfârșit veți rămâne cu un punct de vedere în plus, întâmplări pe care le puteți băga în seamă sau care s-ar putea să nu vi se aplice deloc.

Hai să începem

Am fost săptămâna trecută la Tinerii Dezbat, olimpiada națională de gândire critică, dezbatere și argumentare. Adică am stat șase zile la Piatra Neamț și, pe lângă faptul că debate-ul te învață o grămadă de chestii (vorbit în public, research ca lumea, colaborare, gândire critică), lumea e super, super mișto.

Fiind un concurs pe echipe și de vorbit, atmosfera e una friendly, în care toți vor să își facă prieteni și să cunoască lume nouă.

Toți se acceptă și la debate toată lumea vorbește cu toată lumea.
Probabil dintre toate olimpiadele școlare, TD e locul în care persoanele o să te considere prieten înainte să îți știe numele. Chiar eu am cântat la mulți ani unei persoane pe care nici n-am cunoscut-o cu două minute înainte.

Și ăsta a fost solul fertil pentru a forma cel mai mișto grup din viața mea.
Ar fi absurd să spun că persoanele cu care am ieșit sunt cele mai super de acolo, dar vă dau cuvântul meu că împreună, noi toți, chiar eram cei mai geniali.

De la stânga la dreapta: Darius, Iulia, Andreea, Dragoș, eu, Maria și Silviu

Și hai să vă zic și de ce. Dacă nu ai timp să citești ce prostii am făcut în fiecare zi, ți-am lăsat la sfârșitul articolului lecțiile mele sintetizate din șederea mea în Piatra Neamț.

Ziua 1

E ziua în care ne-am cunoscut. Am fost la deschiderea olimpiadei și am stat între Dragoș și Andreea. N-a durat mult până eu și Andreea am început să râdem cu lacrimi de discursurile oficialilor, care citeau de pe foaie cât de important e să știi să vorbești liber, și de un videoclip de promovare a turismului care a fost dat pe replay de vreo zece ori și care spunea clișee precum: o Românie mândră! sau lucruri de neînțeles, de felul: o Europă dezbinată.

Oricum, momentul de aur al deschiderii a fost când tanti Marinica, mare secretar de stat la Ministerul Educației, și-a început discursul.

Toată lumea a mulțumit tuturor, dar ea a simțit nevoia să mai mulțumească oficialilor de acolo încă de vreo trei ori în discurs, bolborosind foarte lent și aproape imperceptibil.

Dar nu a uitat de școli, folosind exprimarea (și nu exagerez): mulțumesc liceelor, unităților de învățământ, școlii generale nr. 5… și celorlalte școli.

Apoi surpriză… nu putea să citească de pe foaie, că doar așa e la minister. A trebuit să citească numele profesorilor coordonatori și citea două nume la zece secunde – și alea bâlbâite.

La un moment dat, au mai venit alții doi în spatele ei, probabil să o ajute, dar fără folos, Marinica tot așa citea: Daniela… (pauză de trei secunde) Pop…Popescu. Eu nu mai puteam de râs. Eu și o sală întreagă.

M-am dus până la baie, crezând că oricum ce a fost mai amuzant a trecut, dar peste două minute apare Dragoș, râzând foarte tare, îmi spune că unui copil care cânta la pian i s-a rupt scaunul. Super, cea mai mișto deschidere nu?

Dar după am fost la masă și domnul care ne aranja ne-a pus la o masă pe toți șase. Și așa Bistrița și Galați și-au făcut planuri că beau în seara asta.

Și așa am făcut. Am luat două sticle de vin și ne-am jucat afară ninja, samurai, și alte jocuri de care nu auzisem, că la noi, în Ardeal, nu avem așa ceva.

Ziua 2

În ziua doi nu am băut, că aveam meciuri dimineața, dar asta nu ne-a împiedicat să ne prostim. Seara, am jucat amical Ardealul vs Moldova, pe moțiunea Acest parlament ar interzice sărutul după sex oral, și nu, nu dau mai multe detalii decât menționând că am ajuns cu argumentele de la Dumnezeu a lăsat gura pentru rugăciune sau de ce să faci așa ceva că lumea nu se spală, la atacuri personale (aparent, dacă ai numele meu nu ai șanse să primești sex oral) sau iubirea e iubire, chiar dacă pute (profund, știu).

După am redevenit inteligenți și am avut o discuție de o oră pe o bordură despre viață, moarte, paralizii în somn, vise care predestinează ceva, iubire, destin, cele mai mari frici și alte lucruri. La sfârșit până și sloganul de la o reclamă Dedeman ni se părea profund: iubirea te poartă departe, dar amenajările te duc la noi?

Vorbisem în general de destin. Cum nimic nu e întâmplător și, oricât de clișeic ar suna, fiecare persoană are un rol în viața noastră. Le-am povestit despre întâmplarea mea recentă cu crush-ul, că rolul persoanei respective a fost să îmi arate potențialul meu.
Apoi am vorbit despre timp și efemeritate.

Andreea a spus că timpul nu e așa cum îl percepem noi, iar eu am continuat cu ideea de bază din filmul Arrival: timpul nu e liniar, e circular. Doar pentru că ai trecut peste un moment, nu înseamnă că el nu a existat. Și atunci le-am zis că noi chiar dacă vom pleca, asta nu înseamnă că în dimineața de 10 iulie nu vom fi mereu aici, discutând despre viață și destin.

Vorbisem foarte mult și despre legea atracției, despre cum atitudinea chiar îți influențează viața și faptul că trebuie să vizualizezi ceea ce vrei, dar după discuție am plecat toți cu ideea că nimic nu e întâmplător – inclusiv că eram noi acolo.

Ziua 3

Eram foarte trist dimineața pentru că ambele echipe de la începători, și din Galați, și din Bistrița, au pierdut. Eu cu Maria eram avansați și îi așteptam pe ei ca niște părinți îngrijorați pentru prima zi de grădiniță.

În timp ce Darius, Dragoș și Iulia își vărsau frustrările, ziceau că ce bine ar fi să joace ultimul meci împreună, că oricum nu mai au nimic de pierdut. Nu trec două minute că primesc ambele echipe mesaj cu sala 11, una opoziție, cealaltă guvern.

Erau în culmea fericirii. De fapt, toți eram, se confirmau discuțiile de aseară, cum că nimic nu e întâmplător. Eu și Maria chiar ne-am rugat de un arbitru să ne lase să asistăm la meci, am încercat vizualizarea cu legea atracției, dar băbuța aia nici n-a așteptat să termin de vorbit că mi-a întors spatele.

Aia e. Eram dezamăgit, dar am zis să pornesc într-o minicălătorie cu Maria ca să căutăm un marker sau un briceag. Voiam să lăsăm un semn undeva, ca să nu uităm vreodată că prietenia noastră a trecut pe acolo, voiam să luptăm împotriva timpului.

Am pornit, și amândoi, deși în goana de a lăsa un semn cât de cât permanent, eram foarte bine dispuși. Le zâmbeam străinilor, ne-am dus la un BCR să cerem două pahare cu apă și am zâmbit și acolo tuturor.

 

 

Vorbeam despre faptul că e mult mai ușor să fii bun într-un oraș străin. Am ajuns și la un magazin unde, în timp ce căutam un marker sau un briceag, am probat ochelari, încă purtând paharele de la BCR în mână.

 

La casă era un băiat cu niște căști super, am pariat ce ascultă, apoi l-am întrebat. Maria i-a urat sănătate după ce a văzut melodia și jur că i s-a luminat fața. Toate interacțiunile noastre cu persoanele erau o plăcere pură.

Apoi, în drumul înapoi am făcut o provocare din cine reușește să țină un pahar ca și cum ar fi handicapat cât mai mult timp.

 

Maria a pierdut când a reușit să prindă un porumbel, o doamnă a strigat la ea că îi rupe aripile, dar i-am explicat frumos că Maria a mai avut porumbar și că știe ce face. S-a liniștit. Apoi i-am urat și ei o zi bună.

Când am ajuns în curtea internatului veneau și începătorii noștri. Radiau de fericire. Se bucuraseră enorm că au jucat împreună și chiar s-au îmbrățișat la final de meci în loc de tradiționala strângere de mână. Dragoș chiar a zis că a fost mai fericit ca la ziua lui.

Apoi a urmat o excursie la Lacul Roșu și Cheile Bicazului. Am hrănit acolo rațe cu niște kurtos și ne-am făcut o armată din ele. Apoi am mers prin pădure, dar trebuind s-o așteptăm mereu pe Iulia, că e din Ardeal și no…

Chiar am găsit un pod la lac unde ne-am scrijelit inițialele și un BG (Bistrița + Galați).


Apoi ne-am întors la cămin și seara am stat în cameră și am băut cu ajutorul unei aplicații (Piccolo), care ne punea întrebări și provocări stupide. Peste vreo câteva ore toți eram beți și ne-am despărțit, dar dimineața ne-am reîntâlnit și ne-am povestit toate prostiile făcute (Dragoș fusese agresat cu o pătură, eu, Andreea, Maria și Darius avusesem mici aventuri. Poor Dragoș.).

Ziua 4

În ziua aceea n-am făcut prea multe chestii interesante. Am mers la mall să ne cumpărăm haine pentru că înghețam afară de câteva zile. Apoi am spus bancuri despre evrei și negri și am fluierat pe drum ca ceilalți să ghicească melodia.

Despre seară nu pot relata foarte multe, m-am întrecut la băutură cu moldovenii și asta ar trebui să fie de ajuns pentru o explicație. S-a terminat cu vomă.

Ziua 5

Am ajuns în ultima zi și cea mai plină. Am urcat ziua cu telecabina la munte. Dar nu înainte să îi așteptăm pe ceilalți să vină cu provizii de la Lidl.

În timpul ăla eu, Dragoș și Maria am stat la o masă și ne-am prefăcut că vrem să comandăm ceva. Când a venit chelnerița mi-am intrat în eul ardelean așa de bine încât nici nu a avut răbdare tipa să termin de spus că nu ne-am hotărât, că a și plecat. Apoi am urcat cu toții în telecabină.

 

 

Ajunși pe munte ne-am plimbat, ne-am ales un loc pustiu, am mâncat dulciuri și chips-uri și am fumat. Ne-am bucurat toți de liniștea naturii și ne dădeam seama că am uitat cu toții cât de bine e să te afli în mijlocul unor frunze și să fie atât de liniște încât grijile să nu aibă tupeu să spună ceva.

Ne-am simțit așa de bine încât ne-am culcat pe iarbă. Nu aveam pătură, așa că ne-am pus simplu cu hainele pe pământ. Eu aveam și niște șosete pe față pentru că bătea soarele infernal și nu aveam cu ce mă acoperi. La un moment dat chiar ne-a făcut o băbuță niște poze, era cu un copil care se întreba de ce sunt șase adolescenți întinși pe jos.

Când ne-am trezit eram mai odihniți și mai curățați de negativ ca niciodată. Mie totul îmi părea roz. Lumea mi se părea un loc nemaipomenit și fiecare copil pe care îl vedeam cu părinții mă făcea să iubesc la nebunie viața.

 

Ne-am întors apoi la cămin și a urmat iar o sesiune de beție. Era ultima noapte, aveam 2 sticle de votcă. Ne-am jucat iar cu aplicația aia, apoi când a mai venit lume în cameră ne-am jucat sticluța și toți din cameră am ajuns să ne sărutăm între noi.

Aveam brățări fosforescente și am început să le spargem și să împroșcăm peste tot cu lichidul fosforescent. Camera noastră și corpul meu arătau precum Calea Lactee.

Apoi a venit un arbitru la noi urlând pentru că nu putea dormi. Ne-a zis că ne ia capetele și ni le dă de perete așa (și a trântit ușa de trei ori să audă tot căminul).

Ne-am speriat toți și am tăcut. Dar după câteva minute iar jucam un joc tipic de beție.

Oricum, pentru mine seara aia a fost importantă pentru că am învățat că dacă vrei ceva cu adevărat trebuie să îți iei inima în dinți și să o faci, indiferent de cine e de față, de ce s-ar putea să zică lumea, de ce s-ar putea întâmpla. Am vrut foarte tare să sărut o persoană și am reușit să trec peste toate convențiile și rușinile sociale ca să o fac. Și m-a sărutat înapoi. Chiar dacă erau zeci de persoane spectatori. Iar asta cred că va fi un moment important în devenirea mea.

După episoadele astea nocturne, se apropia ora 5 când noi cei din Bistrița trebuia să plecăm. Eram cu inimile frânte toți. Mai că Andreea și Maria plângeau, eu îmbrățișam pe toată lumea ca un disperat, toți aveam impresia că murim. Și, ce-i drept, sunt șanse mici să ne mai vedem în aceeași formulă.
Înainte să plecăm am rugat pe cineva să ne facă poza asta superbă.

Iar apoi am urcat în taxi și în drum spre casă Maria și Andreea ne-au zis că au plâns și s-au trezit dimineața să scrijelească BG pe un stâlp, ba chiar i-au mulțumit domnului care ne pusese la aceeași masă în prima zi.

Cu ce am rămas?

Trecând peste sentimentalisme, știu că așa e viața și, așa cum vorbeam cu cei din Galați, totul are un sens, toate întâmplările, toate persoanele. Trebuie să ieși cu ce e mai bun din toate întâmplările și să îți dai seama cu ce te vor ajuta mai departe.

Fii direct și autentic

Am învățat că trebuie să îți iei inima în dinți dacă vrei ceva. Dacă vrei să faci ceva, fă-o, dacă vrei să spui ceva, spune-o. Toate persoanele pe care am avut curajul să le sărut m-au sărutat înapoi când am făcut primul pas. Când am spus ceva, chiar dacă nu mi s-a răspuns întotdeauna cu ce voiam să aud, m-am simțit eliberat și împăcat.

Nimic rău nu o să vină atunci când te deschizi și ești autentic. Viața e prea scurtă pentru ocolișuri și să te prefaci că ești altcineva.

Oricum o să suferi, deci dacă e să o faci, fă-o știind că ai arătat totul, că ești tu și că nu mai poți schimba ceva. Viața e atât de frumoasă când te lași dezbrăcat.

Fii direct și autentic, dar nu idiot

Sunt multe lucruri benefice la a fi autentic: să ai curajul să faci și să spui ceea ce simți, să poți să fii tu indiferent de cum te percep alții, etc.

Dar, din păcate, există o limită subțire dintre a fi autentic și a fi un egoist. Autenticitatea poate fi o scuză să îți accepți defectele sau să faci lucruri oribile pentru că așa sunt eu și să te complaci cu asta sub imperiul unei false sincerități. Poți să faci ce vrei, dar asta nu înseamnă că trebuie să calci peste drepturile altor persoane, să îi pui în situații inconfortabile, să nu te gândești deloc la cum se vor simți, doar să te pui pe tine pe primul loc.

Nu vă pot spune ceva concret, dar hai să vă dau un exemplu ipotetic: îți place de cineva. Dacă nu știi ce simte persoana aia pentru tine și sunteți voi doi într-un loc, da, încearcă ceva sau spune-i. Asta e autenticitate, mai mult curajul de a recunoaște ce simți.

Dacă în schimb, știi că persoana respectivă nu simte nimic, să încerci ceva ar fi egoism și tupeism.
Eu nu mi-am dat seama de asta. Am folosit autenticitatea ca un pretext pentru a fi un hedonist de cea mai joasă speță. Mi-e rușine să o recunosc, dar e necesar. Scuzele nu sunt cu adevărat scuze până nu rezolvi asta la tine.

Poți să fii autentic și direct și să gândești cât mai puțin la ce vei face, să nu te cenzurezi, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să gândești deloc.

Nimic nu e întâmplător

Am pomenit mai sus de reclama de la Dedeman. I-am făcut poza în seara aia spunând lucrul următor: știu că e ceva mai mult cu ea, dar nu știu încă ce.

Când m-am întors în Bistrița m-am văzut cu o prietenă din București și iubitul ei. Le-am arătat lor poza pentru că mi se părea prea profundă pentru o reclamă. Și iubitul prietenei mele mi-a răspuns: eu am fost în spatele ideii și fosta mea i-a dat formă.

Like, what the fuck? Care erau șansele? Să nu mai vorbesc și de faptul că echipele de la începători au jucat împreună când și-o doreau foarte tare. Totul are un sens, trebuie doar să te uiți atent și să găsești ceva în întâmplări.

Singurul lucru relevant sunt experiențele

În relațiile interumane ne e e frică să dăm drumul cuiva pentru că îl cunoaștem de mult timp, de exemplu.

Dar ce am învățat de la prietenii mei e faptul că timpul nu e relevant în a forma legături. Singurul lucru relevant în prietenii sau relații e experiența trăită. Glumele, călătoriile, lucrurile învățate, vulnerabilitatea, asta e ceea ce te face apropiat de cineva și pot să spun cu mâna pe inimă: am trăit cu oamenii ăștia o săptămână cât nu am trăit cu unii dintre colegii mei timp de trei ani.

Semnul scrijelit în ziua în care am plecat, Bistrița și Galați

 

Emilian Horea este un pasionat înrăit de literatură. Învață la Colegiul Național ,,Liviu Rebreanu" și adoră să scrie poezie. Îi mai place filosofia, să citească și să se implice în activități sociale. Se descrie ca fiind o persoană sociabilă, sensibilă și entuziastă iar în timpul liber participă la ateliere de creative writing și teatru.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*