Trecutul şi prezentul poeziei

"în Diverse" "de POV21"

Mi-am dat seama că încet, încet mă îndrept din nou spre poezie. Când am început să scriu am făcut-o numai de dragul poeziei. Mai târziu m-am îndreptat spre proză datorită siguranţei pe care mi-o dădea.
Pe la vârsta de opt ani, când am început să aflu cu adevărat ce-i ăla scris, am fost hipnotizată de poezie. Pur şi simplu mi se părea ireală simplitatea cu care te poţi exprima prin poezie. Am început să citesc şi să mă scufund în muzicalitatea şi liniştea care îmi erau oferite de poezie.

Când am scris primele mele poezii eram aşa de încântată că am reuşit şi eu să fac un lucru aşa minunat. Îmi împărtăşeam poeziile cu toată lumea, îmi puneam părinţii să fie numai ochi şi urechi cât citeam eu foarte melodramatic ceea ce se presupunea a fi poezie. Desigur, majoritatea erau despre pisicile mele, despre anotimpuri şi alte lucruri care pot fi interesante pentru un copil de opt ani. Cel mai important era că mă simţeam liberă – bine, ce putea să însemne libertate pentru un copil – simţeam că pot să exprim tot ce simt.

După ce am crescut şi m-am apucat de scris mai des, am descoperit proza. Mi se părea destul de greu de scris, că necesită multă seriozitate, dar îmi dădea senzaţia de siguranţă. Aşa că, am pornit pe drumul siguranţei. Am scris o proză azi şi încă una mâine şi o poezie la câteva zile, iar pe parcurs am renunţat cu totul la poezie. N-am scris poezie destul de multă vreme, dar mereu îmi aminteam că datorită ei scriu azi. Chiar şi acum, când am luat laptop-ul am scris o poezie, iar abia apoi am început să scriu ce voiam să scriu de fapt.

Mă gândesc la perioada în care nu am scris poezie, perioadă în care am pătruns în toate cotloanele prozei şi am descoperit că şi o frază de jumătate de pagină poate fi la fel de clară şi poate avea aceeaşi muzicalitate asemeni unui vers de jumătate de rând. În tot acel timp, mă gândeam că mi-am pierdut capacitatea de a scrie poezie, că, dacă nu am scris de mult, nu are rost să mă apuc iar, că nu mai am exerciţiu şi mai mult ca sigur nu o să iasă bine.

Şi totuşi, într-o seară, eram în excursie şi îmi petrecusem toată ziua prin Budapesta; m-am apucat din nou de scris poezie, aşa, spontan şi fără motiv. M-am simţit ca în copilărie, parcă în acea cameră de hotel nu mai eram eu cea de şaisprezece ani, ci eu cea de opt ani. Cum nimeni nu-şi uită prima iubire, nici eu nu mi-am uitat prima poezie şi mi-am păstrat toate poeziile, indiferent cât sunt de copilăreşti.

Elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, în clasa a X a, profil filologie. Îmi împart iubirea între animale, muzică rock și cărți, considerând că viața mea este un maraton de citit. Mi-am dat seama că am mult prea mult timp înainte pentru a nu da curs și acestei provocări, pe numele ei POV21.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*