Încă una – M.K. Lynn

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"
În palatul de la capătul lumii, unde lumina soarelui nu mai aducea și căldură, iar gheața ridicase grădini și stâlpi imenși ce țineau cerul împietrit să nu cadă, sunetul orb al Creatorului permisese existența încă unui suflet.

Kiyu miji ochii mărginiți de gene poleite cu promoroacă spre noul venit. Cutezase să o trezească din somn. Arăta ca ea sau cel puțin așa i se păru la început.

– Tu ești Perla Muntelui de Argint?

Vorbele se loviră de pereții solizi și se ridicară spre cupolă, deasupra, unde Briza le înghițise cu desăvârșire.

Întredeschise buzele albe, amorțite de timp.

– Nu.

Pe fața necunoscutului apărură dubiile. Kiyu își dădu seama că îi plăcea să-l observe mișcându-se, consumând Aerul din jur, lăsând dâre de Aburi ce umpleau palatul de Nou.

Adora să își umple plămânii de Nou.

Își desfăcu brațele din strânsoarea comodă a Podelei de gheață, se ridică ușor, lăsând greutatea corpului cu care încă nu apucase să se obișnuiască și se ridică pe vârful degetelor. Se trezise definitiv și își lăsă ființa înainte, mai aproape de ciudățenie.

Îi trecu prin minte un gând straniu și, fără să-l consume mai mult, îi permise să evadeze printre buze.

– Ești om?

Kiyu îl ademeni mai mult, ca să îi poată simți firul fierbinte al Sorții ce îl ținea legat de viață. Era Viu, ca și ea.

El o privi uimit, se împiedică – ce caraghios! – și căzu pe spate, unde Podeaua vru neapărat să muște din acea căldură. Ea îi porunci imediat să rămână calmă – era prada pe care voia să o vâneze singură.

– Am venit să te răpun în luptă dreaptă! zise el, tremurând de frică.

– De ce? întrebă ea, amuzată.

Omul avea ochii negri, atât de negri cum nu fusese nicio noapte ce acoperea palatul. Prin ei pâlpâiau amintirile, prin ei Kiyu îi putea simți sufletul – atât de cald și moale.

– Iernile tale au secat poporul, din cauza ta familia mea…!

– Mai sunt oameni afară?

Nu-și putu opri impulsul și își linse buzele acoperite de fulgi.

Își dorea atât de mult să-i atingă obrazul ademenitor de fierbinte.

Tânărul apucă sabia rece de metal și o îndreptă spre ea.

– Vremea ta a luat sfârșit!

Kiyu lăsă bucata de oțel să treacă prin ea și trase ultimele fire de căldură ce legau substanța în loc. Sabia se dizolvă în Aer.

– Ești un monstru! urlă omul.

Oare?

Întinse palma albă spre el, simțind cu vârfurile degetelor tot mai mult din căldura ce o emana în jur. Un fior îi străbătu tot corpul. Voia atât de mult să îl consume.

Atât de mult.

Tânărul privi uimit cum gheața i se lipi de obraz. Voia să se miște, să se zbată, să se salveze de brațele reci ale Morții, dar Kiyu nu-i dădu acea șansă. Era prea înfometată ca să lase prada să fugă.

Căldura omului i se împrăștie în corp, făcând-o să simtă, în sfârșit, trecutul.

Grădini, zâmbete, foșnet de rochii, razele calde ale soarelui, zăpușeala obositoare a sălilor de petreceri, săruturile dulci sub lună, promisiuni care nu se realizaseră niciodată.

Își aminti de Rava, cel pe care blestemul îl silise să o părăsească pentru totdeauna. Își aminti de ce exista. Își aminti că era numai vina ei.

Lacrimile înghețaseră instantaneu și se sparseră în cioburi reci, lovindu-i-se de piept.

Își linse buzele încă înfierbântate, unde sângele înviase în vene, și aruncă o privire spre ușa larg deschisă a castelului în care blestemul continua să o țină strâns.

Se putea mișca.

În sfârșit.

Era în fața ușilor, atât de aproape de salvare, acolo unde castelul o îngropase ultima dată când se trezise. O luă la fugă.

Numai dacă ar ajunge la timp!

Căldura de pe buze se diluă încet, poleindu-i corpul din nou în gheață. Mai avea trei pași. Doi. Unul.

Apucase să vadă munții cândva plini de vegetație acoperiți de zăpadă, când palatul consumă ultima fărâmă fierbinte din corpul ei, prinzând-o în loc, cufundând-o în somn.

Mai era nevoie de o singură victimă, își dădu ea seama înainte să înghețe definitiv, cu brațele prinse de mânerele ușilor mari.

Încă una.

M.K. Lynn

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*