Am săpat într-o zi de joi două imagini
din adânciturile memoriei
Și le-am zugrăvit pe hârtie fără să realizez
că ambele erau de fapt bucăți din corpul tău.
Am îndrăznit să le privesc iar, ca mai apoi
să le arunc moliilor să-și umple și ele stomacul
Căci multă foamete a îndurat un suflet
De când i s-a luat jumătate din tot ce era
Și a rămas doar cu jumătatea din oficiu
Pe care o primești atunci când te naști
Ca un premiu onorific pentru supraviețuire.

Se stârnesc adesea furtuni în conștiință
Rezerve nelimitate de apă cu săruri minerale
Ce-mi trezesc amintirea unei zile ploioase de vară
Care a anunțat seceta inevitabilă din anul ulterior
Atunci  când omul a început să soarbă din priviri și ultima
picătură de viață.

Efectele meteorologice adăpostesc adesea vietăți în corpul uman:
Prin stomac rafale de fluturi ce se hrănesc cu resturi sentimentale
Prin coapse stoluri de privighetori ce cântă ultima atingere a unor mâini ferme
Prin plămâni roiuri de albine a căror bătăi de aripi
Îți opresc răsuflarea în toiul nopții.
Prin minte se înfruptă molii din întregul pe care ai ales să-l
împarți la doi.
Iar prin inimă, păianjenii țes portretele unor amintiri ce au creat opere de arta
Pe care omul le vinde deseori la un preț insignifiant uitării.

Atâta viață într-un om, iar el continuă să se intituleze singur.

 

Robert Trașcu