Călătoria individuală

"în Diverse" "de POV21"

Câți dintre noi nu ne întrebăm: „cine sunt eu”, „care mi-e locul” și „ce vreau de fapt”?

Ușor nu e să răspundem la aceste întrebări, zic doar că e încă o treaptă spre a afla cine suntem cu adevărat. Evident, nu e ca și cum ai putea pocni din degete ca în clipa următoare în fața ta să apară un drum ce să te duca exact unde trebuie să ajungi, la momentul oportun. De fapt, totul se aseamănă mai mult cu un drum principal, de care sunt atașate străduțe de-o parte și de alta. Frumusețea acestui tablou e că nu vei putea știi vreodată ce se află la finalul acestora. Tu doar alegi. Te lași ghidat de intuiție, conștiință și experiența atât a ta, cât și a celorlalți. Dacă știi cum să privești lucrurile ar putea părea chiar o joacă de copii. Totul ține de alegerile pe care le facem.

Îmi place să le zic tuturor, cu fiecare ocazie, că prezentul e clădit de pe urma trecutului și modalității de interpretare al acestuia la întâmpinarea veștilor bune… și mai puțin bune. Și de asemenea, cum acesta are o puternică amprentă asupra viitorului. Singura diferență dintre cele două e că trecutul rămâne în trecut (putând fi modificate doar interpretările acestuia pentru o nouă versiune în prezent), în timp ce prezentul este într-o continuă schimbare, oglindind evoluția noastră pas cu pas. Acestea două însumate relevă cine suntem noi, cu adevărat.

Aici voiam să ajung încă de la început. Tindem să ne lăsăm pe noi înșine undeva pe drum, pierduți sau dezorientați, datorită dorinței de a fi acceptați de către societate (de cele mai multe ori). Uităm de unde am plecat și apucăm un drum greșit, care repetat, tot ce face este să ne înstrăineze tot mai mult de cine tânjim, de fapt, să fim. Acest lucru se întâmplă în special în perioada copilăriei, când ne agățăm de „popularitate”, „să fii plăcut de toți”, „să fii înconjurat de mulți”, „să fii interesant și ieșit din comun”. Eh, aici e problema. E ok… însă până la un punct.

Totodată, întâlnesc din ce în ce mai mulți părinți care, efectiv, nu doar că-și ghidează copilul spre cât mai bine… nu lasă libera alegere acestuia. Pentru mine astfel de părinți, cât de dur sau urât sună, sunt toxici. Sunt toxici deoarece îi limitează pe copii și, oarecum, le rup aripile chiar înainte de a-și lua zborul. Anturajele nu pot dezorienta un copil, sau chiar adult, cât ar putea-o face familia. Impactul e mult mai mare în cazul acesta. (Către părinți: Repet. Știu că sună dur, poate chiar greșit, dar în viața fiecăruia întâlnim cel puțin un moment în care convingem o persoană, oricare, să facă ceva ce nu dorește, ce nu-l caracterizează și pe care totuși… posibil… să-l facă de gura noastră. Odată recunoscut acest lucru, rămâne doar să comunicăm cu respectivul/a și să ajungem la un comun acord. Rețineți: comunicarea!)

Ce sugerez eu? Luați-vă câteva clipe pentru dumneavoastră și răspundeți la aceste întrebări. Răspundeți repede și fără ezitare (le-ați putea scrie pe-o foaie pentru a arunca o privire când veți mai avea nevoie).

Dacă n-ar mai exista prejudecăți, frici, așteptări ale altor persoane cât și ale dumneavoastră, cum ați răspunde? Gata cu încercarea de-ai mulțumi pe cât mai mulți. Este timpul să vă îmbrățișați așa cum sunteți. Așadar:

▪Cum ți-ai petrece ziua?

▪ Alături de ce fel de persoane?

▪ Unde ai prefera să ieșiți?

▪Despre ce ți-ar plăcea să vorbiți?

▪ Când te simți tu bine?

▪Ce ți-ar plăcea să porți?

▪Dar să mănânci?

▪Ce muzică îți place într-adevăr să asculți?

▪Care este regretul tău cel mai mare?

▪Ce poți face pentru a te elibera de acesta? (N-are cum să nu existe cel puține o soluție)

▪Cum ți-ai vedea viitorul?

▪Alături de cine?

▪Unde anume?

Sper că v-am fost de folos. Doar amintiți-vă. Să fii tu însuți este cel mai bine. Niciodată n-ai să-i mulțumești pe toți. Este doar o muncă obositoare și cu nimic plătită (poate doar pe moment plătită).

 

Vlăduc Amalia Teodora

1 Comment

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*