Rareș Manolache și backstage-ul oricărei probleme

"în De POVeste" "de POV21"

Uneori ne „lovim” întâmplător de persoane extraordinare. Printr-o astfel de „lovitură” l-am întâlnit și pe Rareș Manolache, care, datorită ambiției, a reușit să dezvolte un proiect menit tinerilor. Astfel, dintr-o frustrare  legată de sistemul educațional, a reușit să facă un mediu propice pentru dezvoltarea tinerilor și a ideilor lor.

Î: Cum a luat naştere echipa ta de tineri, Teen Tank?

R: Cum am spus şi la TEDxBistrița, totul a pornit de la o frustrare de-a mea legată de sistemul educaţional. A fost o idee venită în urma unei discuții cu o prietenă şi, cumva, tot proiectul a luat naştere în cadrul incubatorului Social Efect Awards, unde am început să-l creez pe parcurs cu Gheorghe Alex. Între timp, am adunat tot felul de tineri din licee. În momentul de faţă sunt eu, Alex şi cu prietena mea, Cristiana, care ne ocupăm de managing, restul sunt tinerii de liceu care vin să facă problem solving şi să înveţe. A fost o creştere organică, din vorbă în vorbă.

Î: Cât de greu a fost pentru o echipă alcătuită din oameni diferiţi să ajungă la aceleaşi concluzii?

R: Nu a fost chiar atât de greu, în sensul în care nu am avut păreri extrem de diferite, pentru că viziunea noastră comună ne-a împiedicat să ne certăm atât, şi mai mult să discutăm anumite teme. De obicei, când avea cineva o părere diferită, îl lăsam să-și spună părerea şi încercam să vedem şi punctul lui de vedere, iar dacă avea dreptate, făceam ca el. Nu a fost vreodată o problemă de comunicare între noi.

Î: V-aţi lovit de obstacole? Dacă da, cum aţi trecut peste ele?

R: Majoritatea obstacolelor au venit din partea legală. Încă ne chinuim să deschidem un ONG, pentru că birocrația în România e complicată. O să iasă în curând ONG-ul, am tras mult de el, am avut multe neplăceri legate de lucrul cu avocaţii, cu birocraţia, cu faptul în sine de a deschide un ONG. Cam acestea au fost marile provocări ale noastre, dar la acelea încă mai căutăm soluţii, întrucât ne-au ţinut pe loc.

Î: Care crezi că e motivaţia persoanelor cu pasiuni şi viziuni diferite de a lucra împreună ?

R: Cred că pasiunile diferite nu sunt o problemă, se poate lucra împreună. De exemplu, la noi în echipă, toţi avem pasiuni diferite, numai că avem aceeaşi viziune. Din punctul meu de vedere, nicio echipă nu poate să lucreze, dacă nu poate fi funcţională şi nu are o viziune – respectiv o misiune  – comună.

 

.

Î: Din punctul tău de vedere, paşii unei persoane spre a-şi depăşi limitele se încadrează în anumite tipare?

R: Nu cred, fiecare îşi cunoaşte limitele. Și depinde, din nou, de fiecare cât de mult vrea să le depăşească. Acum, poate să le excedeze pe plan personal/profesional sau orice plan, în funcţie de tipul de provocare pe care îl are și ce vrea sa depăşescă, aşa fac pași. Nu e ceva standard, pe care trebuie să-l aplici ca să-ţi întreci limitele, dar cred că unicul factor care ajută – şi e comun la orice tip de înfrângere a limitelor umane  – este motivația. Fiecare om îşi depăşeşte limitele dacă îşi doreşte cu adevărat asta!

Î: Crezi că datorită exemplului tău au mai ieşit și alţii din mulţime sau au reuşit să facă ceva extraordinar ?

R: Nu ştiu exact din afară, dar pe cei din comunitate cumva i-am simţit că, văzând munca pe care eu şi colegii mei am depus-o pentru proiectul ăsta, au devenit și ei mult mai activi şi încrezători în forţele proprii. Sunt unii tineri din comunitate care au reuşit să creeze unele proiecte, să fie un pic mai vocali sau să-şi expună punctul de vedere. Cred că i-am inspirat, dar nu ştiu exemple din exterior.

Î: A fost vreodată un obstacol atât de mare încât ai crezut ca nu poţi să-l depăşeşti?

R: Eu nu am mentalitatea asta, că nu pot să depăşesc obstacole. Am avut obstacole în viața mea, dar n-am crezut niciodată că sunt de nedepăşit, am crezut că pot să găsesc o soluție, bună sau proastă. Nu aspiram să găsesc o rezolvare ad-hoc, dar puteam să trec pas cu pas.

Cum zicea Mandachi: „Câte un pas mic, uşor, uşor și se rezolvă.”

Î: Aveai un vers „Ridică-te din pat și hai să facem o schimbare!”, cum putem noi, aşa- zisa generaţie Z, să facem o schimbare?

R: Cred că motivația cea mai mare a tinerilor pentru a face o schimbare ar fi propriile probleme, pe care le văd în societate; un fel de dorinţă intrinsecă de a rezolva problemele care îi dor şi care-i fac să se simtă naşpa. Schimbările pe care văd eu că le-ar putea face tinerii sunt legate de problemele care apar în viaţa lor de zi cu zi, care îi fac să se simtă  învinuiţi.

Î: Crezi că uneori e mai bine să urmezi o idee spontană, chiar dacă nu e așa de bună, decât să urmezi un plan bine stabilit, care nu produce neapărat plăcere?

R: Eu sunt pe ideea că planurile sunt bune, însă nu trebuie urmate cuvânt cu cuvânt. Spre exemplu, am trei lucruri planificate, fac ușor, uşor şi unde văd că nu merge mai modific. În principiu, fac și învăţ din mers, modific din mers, astfel încât rezultatul să fie optim. Dacă am scris pe o foaie că fac ceva, nu o fac neapărat. Dacă văd că nu merge, nu sunt adeptul urmării unui proces mot-a-mot, linie cu linie.


Î: Ce vrei să le transmiţi tinerilor care citesc acest interviu?

R: Să nu le fie frică să pună în practică o idee, să încerce să o aplice şi să nu se dea bătuți, chiar dacă răspunsul colectiv este unul descurajator.

Retegan Ana Maria, Brătfălean Camelia

Elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, în clasa a XI a, profil filologie. Îmi împart iubirea între animale, muzică rock și cărți, considerând că viața mea este un maraton de citit. Mi-am dat seama că am mult prea mult timp înainte pentru a nu da curs și acestei provocări, pe numele ei POV21.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*