Arta ridicării la cer

"în Poezie și literatură" by

Timpul s-a oprit de când orologiul nu a mai fost
alimentat cu infinitățile noastre de zi cu zi
Și în locul său spasme în corpuri inconștiente
S-au resimțit din ziua în care a încetat să mai bată ceasul
de la un simplu contact involuntar al buzelor noastre.

Pielea, acoperită astăzi cu solzi, ne oferea cândva un cămin privat
departe de căptușeala lumii indolente pe care în prezent
O inhalăm ca pe un drog ce ne face să uităm
Că înainte de viață a existat moartea și abia apoi nimic.

Ne îmbolnăvim doar în zilele impare, un cod unic de 2 cifre
Pe care ni l-am atribuit până la momentul vindecării
Infecția pornește de la inimă și se revarsă în exterior prin
Ploile spontane de vară cărora lumea nu le atribuie un înțeles

Cu fiecare noapte, e cerul și mai plin de rămășițele noastre
Din serile în care am luat fiecare stea și am botezat-o ca pe
copiii noștri ce zburdă pe-ntuneric și-și uită părinții la fiecare
răsărit de soare.

În curtea din spate, mi-am îngropat o parte din ce am numit odată
osemintele unei vieți trăite pe jumătate
Și cum din țărână s-a modelat cândva și lumea
Am sperat că se va întoarce la forma ei originală
Și în decursul timpului un vierme se va întreba de ce omul
Se îngroapă de două ori.
Iar de fiecare dată își uită un număr necunoscut de neuroni.

Astfel eu, cu un picior în pământ și cu unul spre cer,
Îi voi răspunde că ne îngropăm de tot atâtea ori
cât vrem să ne înălțăm, în speranța că lăsând o parte din noi acoperită
vom putea renaște sub o formă sau alta din nimic.

Robert Trașcu

Elev la Colegiul Național ''Nicu Gane'' Fălticeni în clasa a XII-a - Blogger și voluntar la AGLT - Premiant la mai multe concursuri naționale de poezie și proză - Pasionat de psihologie si medicina

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*