Legătura dintre noi și simțuri

"în De simțit/Timp liber" "de POV21"

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să nu îți poți vedea sufletul pereche? Să îi auzi doar glasul și imaginea lui/ei să fie inexistentă în mintea ta?

O astfel de descriere este imposibilă pentru creierul uman. De ce? Fiindcă este prea complicat să fii o căprioară oarbă și să îți spună cineva să te ferești de vânător când auzi un foc de armă. Tot nu vei ști traiectoria vânătorului, chiar dacă îi auzi pașii, ești inferioară lui. Ești pierdută în lumea ta. Lumea ta incoloră. Lumea ta oarbă. Orice ai face, vei muri.

Așa că, dacă îmi spui că el/ea are ochii albaștri, părul blond și creț, mare ca un munte de 2 metri și este mereu îmbrăcat în negru, nu este de ajuns pentru tine.

Îți conturezi un portret în minte, îl conturezi cu pensule groase și iese o caricatură. Ai mai întâlnit oameni ca el. Dar nu vei ști niciodată de cicatricea din sprânceana dreaptă pe care o are. Îi poți cunoaște caracterul, vocea, dar nu îi vei putea realiza un portret cu fiecare detaliu în parte al fizicului lui/ei.

Cum ar fi să te naști fără auz? Ai putea trece de o criză existențială fără a asculta muzică pop, rock, dance, Beethoven sau chiar apa izvorului care cade rapid? Cum ar fi să o vezi pe mama ta, pe persoana iubită, dar să nu îi poți auzi? Să nu le poți înregistra vocea în radioul inimii tale? Un radio fără frecvență, aș putea spune.
Dar, cel mai rău dintre toate, te-ai gândit vreodată cum este să nu îți poți atinge persoana iubită?

Spre exemplu, în filmele/cărțile La cinci pași de tine sau Absolut tot. În ambele cazuri, protagonistele erau cele diagnosticate cu diverse boli din cauza cărora nu puteau avea contact uman, trebuiau să păstreze o anumită distanță față de toate persoanele. Replica Stellei mi-a rămas în minte:

„Dar nu am putut înțelege niciodată importanța atingerii lui. Până când nu am putut-o avea.(…) Deci (…) atingeți-l, atingeți-o, viața e prea scurtă pentru a irosi o secundă.”

Ce am vrut să demonstrez prin cele de mai sus? Faptul că noi nu suntem mulțumiți, chiar dacă nu avem nicio problemă din cele menționate de mai sus. Căutăm mai mult și mai mult. Nu ne gândim la ceilalți care ar dori să fie ca noi. Ar dori să poată vorbi, să poată vedea, să poată auzi, să poată atinge, să poată merge.

Pentru noi, toate acestea nu sunt luate în serios, sunt lucruri obișnuite și ar trebui să fim mulțumiți în fiecare zi, fiindcă putem beneficia de aceste lucruri. Căutând imposibilul, uităm esențialul…

Anca Pușcas

Tags:

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*