Luceafărul – Particularități ale unui text poetic aparținând lui Mihai Eminescu

"în BAC" "de POV21"

Mihai Eminescu a fost poet, prozator și jurnalist roman, socotit de critica literară și de cititori drept cea mai importantă voce poetică a literaturii române. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat.

Romantismul este o mișcare literară și artistică apărută în Europa la sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cu influențe în literatură, filosofie, istorie, economie și politică. Teoreticianul acestui curent literar este considerat Victor Hugo, care a identificat direcțiile curentului în „Prefața” dramei „Cromwell”. Romantismul a apărut împotriva clasicismului  riguros, de aceea cultivă sensibilitatea, fantezia, imaginația, sinceritatea emoțională în defavoarea rațiunii. Scriitorii romantici evadează din lumea reală în trecut, în lumea meditației sau a visului, într-un cadru romantic nocturn, motivele preferate fiind noaptea și luna. Se creează personajul romantic, un erou excepțional în situații excepționale și figura omului de geniu, singuratic, neînțeles și nefericit.

Luceafărul a fost publicat pentru prima dată în 1883 în almanahul societății literare „România Jună” de la Viena, urmând ca în 1884 să apară în prima ediție a volumului „Poesii” îngrijit de Titu Maiorescu.

Poemul este inspirat din basmul românesc Fata în grădina de aur, cules de austriacul Richard Kunisch. Basmul cuprindea povestea unei frumoase fete de împărat izolată de tatăl ei într-un castel, de care se îndrăgostește un zmeu. Fata însă se sperie de nemurirea zmeului și-l respinge. Zmeul merge la Demiurg, dorește să fie dezlegat de nemurire, dar este refuzat. Întors pe pământ, zmeul o vede pe fată, care între timp se îndrăgostise de un pământean, un fecior de împărat, cu care fugise în lume. Furios, zmeul se răzbună pe ei și îi desparte prin vicleșug. Peste fată, el prăvălește o stâncă, iar pe feciorul de împărat îl lasă să moară în Valea Amintirii.

Alături de sursele folclorice ale poemului (basmele prelucrate: Fata-n grădina de aur, Miron și frumoasa fără corp, mitul zburătorului), poetul idei din filosofia lui Arthur Schopenhauer). Inspirația folclorică este sugerată de formula inițială utilizată în basmul popular „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată…”

 Tema centrală a poemului Luceafărul constă în condiția omului de geniu, precum și modul de raportare al acestuia la lumea înconjurătoare, la problema dragostei și a cunoașterii. Iubirea se regăsește în dublă ipostază: cea cosmică.

Titlul este alcătuit din numele astrului ce reprezintă lumea superioară. Aparține planului universal cosmic, reprezentând o aspirație spirituală pentru Cătălina.

Viziunea despre lume gravitează în jurul relației omului de geniu cu societatea în care există. Această viziune este predominant romantică, ceea ce se observă prin alternarea planului terestru cu cel cosmic, motivele literare și tema aleasă. Cu toate acestea, ea conține și elemente clasice, precum simetria poemului și echilibrul compozițional al acestuia.Viziunea romantică e dată de temă, de relația geniu-societate, de structură, de alternarea planului terestru cu cel cosmic, de antiteze, de motivele literare (noaptea, visul, luceafărul etc), de cosmogonii, de imaginarul poetic, de amestecul speciilor (idilă, pastel, elegie, meditație), de metamorfozele lui Hyperion. Elementele clasice sunt echilibrul compozițional, simetria, armonia și caracterul gnomic.

Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a două ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun.Cele două planuri interferează în tablourile 1 și 4, fiind distincte în tabloul al II-lea (planul uman terestru) și în tabloul al III-lea (planul universal cosmic). Structural tabloul este alcătuit din 98 de catrene și 392 de versuri.

Primele șapte constituie primul tablou, partea întâi fiind o splendidă poveste de dragoste. Atmosfera este în concordanță cu mitologia română, iar imaginarul poetic e de factură romantică. Iubirea se naște lent din starea de contemplație și visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda.

Fata contemplă Luceafărul de le fereastra dinspre mare a castelului. La rândul său, Luceafărul, privind spre „umbra negrului castel”, o îndrăgește pe fată și se lasă copleșit de dor. Semnificația alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialității. Pe de altă parte, iubirea fetei are un accent de cotidian, sugerat de construcția simterică „Îl vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorința-i gata”. În antiteză, iubirea profundă a Luceafărului are nevoie de un lung proces de „cristalizare” „El iar privind de săptămâni/Îi cade dragă fata”. Motivul serii și al castelului accentuează romantismul conferit de prezența Luceafărului: „Și cât de viu s-aprinde el/În orișicare sară,/ Spre umbra negrului castel/ Când ea o să-i apară”. Gesturile dezvăluie suavitatea sentimentului de iubire: „Și când în pat se-ntinde drept/Copila să se culce,/I-atinge mâinile pe piept,/I-nchide geana dulce”-,iar metafora din versurile „Țesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie”-redă intensitatea și delicatețea iubirii Luceafărului.

Ca și în „Floare albastră” sau „Dorința”, atracția îndrăgostiților unul pentru celălalt este sugerată mai întâi de o chemare, menită să scoată în evidență dorul și puterea sentimentului. La cea dintâi chemare a fetei- „O, dulce-al nopții mele domn,/De ce nu vii tu? Vină!”– Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer și mare, asemenea lui Neptun (în concepția lui Platon), ca un „tânăr voievod”, totodată „un mort frumos cu ochii vii”.  Strălucirea lor este interpretată de fată ca un semn al morții: „Lucești fără de viață […]/ Și ochiul tău mă-ngheață”, refuzându-l să-l urmeze, chiar dacă Luceafărul vrea să-i eternizeze iubirea „Colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe,/ Și toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte”.

Urmând repetatei chemări-descântec –  „Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază” – , cea de-a doua întrupare va fi din soare și noapte. Cosmogonia este redată în tonalitate majoră „Iar ceru-ncepe a roti/ În locul unde piere”. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, aceasta este circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata. „O, ești frumos, cum numa-n vis/Un demon se arată”.  Pentru a doua oară, paloarea feței și lucirea ochilor, semne ale dorinței de absolut, sunt înțelese de fată ca atribute ale morții: „Privirea ta mă arde”. Deși unică între pământeni, fata refuză din nou să-l urmeze – „Dară pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodată!”. Dragostea lor semnifică atracția contrariilor. Luceafărul formulează diferența care-i separă-„eu sunt nemuritor,/Și tu ești muritoare”-, dar, din iubire, acceptă supremul sacrificiu cerut de fată, prin aceasta afirmându-și superioritatea față de ea. Dacă fata/ omul comun nu se poate înălța la condiția nemuritoare, Luceafărul/omul de geniu este capabil, din iubire și din dorința de cunoaștere absolută, să coboare la condiția de muritor: „Da, mă voi naște din păcat/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege”.

Taboul al II-lea înfățișează repeziciunea cu care se stabilește o legătură sentimentală între exponenții lumii terestre, având în centru idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina și pajul Cătălin. Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie: a omului comun. Cătălina recunoaște asemănarea dincolo de statutul social: „Încă de mic/ Te cunoșteam pe tine,/ Și guraliv și de nimic,/Te-ai potrivi cu mine…”  Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul Luceafărului, pentru care motivele și simbolurile romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea, infinitul, eternitatea. Așadar Cătălin devine întruchiparea mediocrității  pământene:„viclean copil de casă”, „Băiat din flori și de pripas,/Dar îndrăzneț cu ochii”, „cu obrăjei ca doi bujori”. Idila se desfășoară sub forma unui joc. Cei doi formează un cuplu norocos și fericit, supus legilor pământene, deosebite de legea după care trăiește Luceafărul Chiar dacă acceptă iubirea pământean, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr „O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte.” Acest „dor de moarte” ilustrează dualitatea ființei umane, aspirația specifică spre absolut, dar și atracția către ființa inaccesibilă.

Partea a III-a ilustrează planul cosmic și constituie cheia de boltă a poemului. Această parte poate fi divizată la rândul ei în trei secvențe poetice: zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul.

Spațiul parcurs de Luceafăr este o călătorie regresivă temporal, în cursul căreia el trăiește în sens invers istoria creației Universului: „Și din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/Cum izvorau lumine./” Amplificarea acestui zbor culminează cu imaginea Luceafărului ca fulger („Părea un fulger ne-ntrerupt/Rătăcitor prin ele), amintind dinamismul luminii, pură energie surprinsă în curgerea ei prin timp și spațiu. Punctul în care el ajunge este spațiul demiurgic, atemporal, momentul dinaintea nașterii lumilor: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaște,/Și vremea-ncearcă în zadar/Din goluri a se naște.”

În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de repaos- „Și din repaos m-am născut,/Mi-e sete de repaos”-, adică de viața finită, de stingere, este numit Hyperion (nume de sugestie mitologică, gr. „cel care merge pe deasupra”). De remarcat că Demiurgul este cel care rostește pentru întâia oară numele lui Hyperion pentru că el este Creatorul și cunoaște esența Luceafărului. Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu: „Reia-mi al nemuririi nimb/Și focul din privire,/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…” Demiurgul refuză cerea lui Hyperion. Acesta îi explică Luceafărului absurditatea dorinței lui, prilej cu care este pusă în antiteză lumea muritorilor cu cea a nemuritorilor. Astfel, muritorii nu-și pot determina propriul destin, se bazează numai pe noroc și sunt supuși voinței oarbe de a trăi (influența filosofiei lui Shopenhauer). Omul de geniu este capabil de împlini idealuri înalte, se află dincolo de timp și de spațiu, dincolo de ordinea firească a lumii: „ Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nic loc,/ Și nu cunoaștem moarte”. În schimb, Demiurgul îi oferă diferite ipostaze ale geniului: filosoful „Cere-mi cuvântul meu de-ntâi,/ Să-ți dau înțelepciune?”, poetul „Vrei să dau glas acelei guri,/ Ca dup-a ei cântare/ Să se ia munții cu păduri/ Și insulele-n mare?”, geniul militar/cezarul „Îți dau catarg lângă catarg,/Oștiri spre a străbate/ Pământu-n lung și marea-n larg”. Demiurgul păstrează pentru final argumentul infidelității fetei, dovedindu-i Luceafărului superioritatea sa, și în iubire, față de muritoarea Cătălina: „Și pentru cine vrei să mori?/Întoarce-te, te-ndreaptă/Spre-acel pământ rătăcitor/Și vezi ce te așteaptă”.

Tabloul al IV-lea este construit simetric față de primul, prin interferența celor două planuri: testru și cosmic. Idila Cătălin-Cătălina are loc într-un cadru romantic, creat prin prezența simbolurilor specifice. Peisajul este umanizat, tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile unui tei înflorit, în singurătate și liniște, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii. Declarația de dragoste a lui Cătălin, pătimașa lui sete de iubire, exprimată prin metaforele „noaptea mea de patimi”, „durerea mea”, „iubirea mea de-ntâi”, „visul meu din urmă”, îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea în care a fost prezentat prima dată. „Îmbătată de amor”, Cătălina are încă nostalgia iubirii astrului și-i adresează pentru a treia oară chemarea, de data aceasta modificată, luceafărul devenind steaua norocului „Pătrunde-n casă și în gând/ Norocu-mi luminează!”

Luceafărul constată că relația om-geniu este incompatibilă. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternității și odată cu ea a indiferenței. Omul comun este incapabil să-și depășească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreț „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?” Geniul constată cu durere că viața cotidiană a omului urmează o mișcare circulară, orientată spre accidental și întâmplător „Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece”.

  Elementele de prozodie conferă muzicalitatea elegiacă, meditativă: rima încrucișată, măsură de 7-8 silabe, ritm iambic. La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar și antitezei între omul de geniu și oamenii comuni, antiteză exprimată și în discursul Demiurgului (exemplul de mai sus). Prezența metaforelor, mai ales în primul tablou, în cadrul dialogului dintre Luceafăr și fata de împărat, accentuează ideea iubirii absolute ce se cere eternizată într-un cadru pe măsură „palate de mărgean”, „cununi de stele”. În portretizarea Luceafărului sunt utilizate imagini hiperbolice „Venea plutind în adevăr/Scăldat în foc de soare”.

Sinteză a creației eminesciene, poemul „Luceafărul” pentru ilustrarea condiției geniului unește armonios teme și motive romantice, atitudini și procedee artistice romantice, elemente de imaginare poetic, meritându-și pe dreaptă măsură titlul de capodoperă romantică.  Așa cum remarcă Tudor Vianu „Dacă moartea ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întreaga operă poetică a lui Eminescu să se piardă, după cum lucrul s-a întâmplat cu atâtea opere ale Antichității, și numai Luceafărul să se păstreze, strănepoții noștri ar putea culege din ea imaginea esențială a poetului.”

Pentru realizarea acestui comentariu, am avut în vedere: „Eseul” de Liliana Paicu, M. Lupu, M. Lazăr, „Eseul – Varianta rapidă de pregătire pentru bacalaureat. Literatura română” de Liliana Paicu, M. Lupu, M. Lazăr, „Eseul. Pregătire individuală pentru proba scrisă. Bacalaureat. Limba română” de Liliana Paicu, M. Lupu, M. Lazăr.

 

 

 

Elevă a Liceului Teoretic „Ion Constantin Brătianu” din Hațeg iubește literatura. Cu dorința de a scrie cât mai mult, s-a alăturat echipei POV21 pe data de 30 aprilie 2019. Este îndrăgostită de sentimente, natură și umanitate, fire analitică și realistă continuă să scrie despre ceea ce vede în jur.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*