Baltagul- Particularități ale unui text aparținând lui Mihail Sadoveanu

"în BAC" "de POV21"

*Nota autorului: Acest comentariu se poate utiliza și pentru „Construcția unui personaj aparținând unui roman scris de Mihail Sadoveanu”, dar și pentru „Relația dintre două personaje dintr-un roman scris de Mihail Sadoveanu”

Romanul apare în 1930, fiind scris de Sadoveanu în 17 zile. Acesta aduce o formulă românească inedită în peisajul epicii interbelice. Este primit cu entuziasm de public, dar și de critica literară. Sadoveanu prezintă în roman monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor unde nu banul guvernează, ci tradiția și cuvântul dat, motto-ul prezent ( „Stăpâne, stăpâne/ Mai chiamă ș-un câne”) făcând trimitere directă la sursa de inspirație „Miorița”.

Roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoviene se regăsesc aici: viața pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea. Tema este una complexă, surprinzând atât viața oamenilor de la munte, cât și existența Vitoriei Lipan, care pornește în căutarea soțului ei din dragoste și din dorința de a scoate la iveală adevărul.

Este un roman tradițional pentru că se constituie ca o expresie a vieţii satului românesc, a universului rural dar și a specificului personajelor: ţăranul este „ principalul meu erou” mărturisind Sadoveanu.

Avem de-a face cu o imagine idilică a acestuia și de un pitoresc profund, diferit de țăranul conștient moral al lui Slavici sau de cel crud, brutal al lui Rebreanu și mai apoi Preda.

De asemenea, romanul valorifică tradiții românești: oierit, tors, ritualuri de sărbători, nuntă, înmormântare, botez etc. Lumea lui Sadoveanu este puternic înrădăcinată în credința creștină specifică poporului român dar și în obiceiurile precreștine precum vizita la baba Maranda, mulțimea superstițiilor de care ține seama cu atenție.

Timpul derulării acțiunii este vag precizat, prin repere temporale: „aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”, „10 martie”. Cadrul acțiunii este reprezentat de satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, dar și de Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu Gheorghiță, pe urmele lui Nechifor, este transcris de pe hartă. Însă fiind o scriere ficțională cu valențe mitice, romancierul imaginează satul Lipanilor, Măgura Tarcăului, folosind toponime simbolice.

Perspectiva narativă este una obiectivă, implicând un narator heterodiegetic, acesta reconstituind prin tehnica detaliului lumea satului și acțiunile Vitoriei. Portretul lui Nechifor Lipan, marele dispărut din roman, este adus în prim-plan cu ajutorul evocării.

Motivul labirintului se concretizează la nivelul acțiunii (căutarea și diferitele popasuri, dar este semnificativ și la nivelul titlului). Baltagul (toporul cu două tăișuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei și instrumentul actului justițiar, reparator. De remarcat că în roman, același baltag (al lui Lipan) îndeplinește cele două funcții. Baltagul lui Gheorghiță se păstrează nepătat de sânge, deoarece este folosit pentru a se face dreptate.

Vitoria Lipan este protagonista romanului, fiind un personaj complex. Din punct de vedere social, protagonista întruchipează tipologia muntencei. Familia Lipan este una de tip patriarhal , în care bărbatul este cel care inspiră legea, iar femeia veghează la perpetuarea ei.

Absența lui Nechifor Lipan este resimțită de Vitoria ca un dezechilibru, ca o reală amenințare pentru omogenitatea și coerența microuniversului familiei. În acest scop, femeia încearcă să-l conștientizeze pe Gheorghiță de importanța călătoriei, de faptul că el urmează să devină capul familiei.

Vitoria Lipan se încadrează în categoria „sufletelor tari”  ale literaturii române. Deși sufletul său plânge de durere, Vitoria dă dovadă de stăpânire de sine. Caracter puternic, ea reușește să-și atingă scopul și anume aflarea adevărului despre moartea soțului ei.

Personajul feminin are o inteligență nativă, astfel încât reușește să se adapteze cu ușurință la legile noii lumi, cu care intră în contact. Intuiește ce se află în sufletele oamenilor, îi descoase pentru a obține informațiile de care are nevoie. Această intuiție îl uimește pe naivul Gheorghiță care spune despre ea că: „Mama asta trebuie să fie vreo fermecătoare, pentru că poate citi gândurile omului”.

De fapt, ea însăși își evidențiază această capacitate, în momentul în care i se adresează fiului: „Eu te pot ceti pe tine măcar că nu știu carte”.

Viziunea despre lume a autorului se reflectă, mai ales, la nivelul statului moral al personajului feminin. Întregul comportament al Vitoriei îi reflectă verticalitatea. Aceasta respectă tradițiile și nu își poate găsi liniștea până în momentul în care realizează ritualul înmormântării, prin care sufletul soțului său va fi legat de lanțurile eternității.

Chiar dacă pătrunde într-o lume nouă, Vitoria Lipan păstrează aceeași lege a tradiției în care încearcă să-și educe și copiii. Incluzând gestul final, când îl îndeamnă pe Gheorghiță să-l lovească cu baltagul pe Calistrat Bogza, trebuie interpretat ca fiind unul moral. „A răzbuna” înseamnă, pentru Vitoria, restabilirea binelui, a ordinii.

Modalitățile de caracterizare a eroinei „Baltagului” sunt cele consacrate de textul epic: directe și indirecte. În primele 5 capitole ale romanului, protagonista este caracterizată  preponderent indirect, comportamentul său fiind unul specific oricărei muntence.

Tot în partea expozitivă a textului, naratorul omniscient recurge la caracterizare directă în vederea portretizării personajului feminin.

Elementul central asupra căruia se oprește este privirea, ca oglindă a sufletului. În acest fel, naratorul dezvăluie atât frumusețea interioară a Vitoriei („deși nu mai era tânără, avea o frumusețe neobișnuită în privire”), cât și îngrijorarea acesteia („ochii îi străluceau ca într-un fel de ceață, în dosul genelor lungi, răsfrânte în niște cârligașe”).

Una dintre secvențele importante ale textului pentru ilustrarea trăsăturilor este reprezentată de dialogul pe care Vitoria îl poartă cu Gheorghiță înainte de plecarea la drum. Acest schimb de replici se constituie într-o reală formă de caracterizare indirectă, ce relevă trăsăturile de caracter ale acesteia.

Deși Gheorghiță este încă inocent, mama adoptă o atitudine convingătoare, prin care să-l conștientizeze pe tânăr de faptul că, pentru el, începe o nouă etapă a vieții: „Înțelege că jucăriile au stat! Trebuie să te arăți bărbat! Eu alt sprijin pe lume nu mai am și îmi trebuie brațul tău.”

Momentul în care sunt descoperite osemintele lui Nechifor Lipan în râpa dintre Suha și Sabasa se constituie într-un alt episod narativ care pune în relief trăsăturile Vitoriei. Aceasta își păstrează stăpânirea de sine.

Atentă la păstrarea tradiției, femeia își jelește soțul și îi aprinde o lumânare, dar în același timp, colaborează și cu autoritățile. Acceptă să vorbească „prin sârmă” cu prefectul de la Piatra, căruia îi va cere permisiunea să o lase să își îngroape bărbatul în „țintirim”, ceea ce sugerează și caracterul realist al romanului.

Baltagul rămâne o lucrare reprezentativă pentru viziunea despre lume a unui autor care a optat pentru o scriere hibridă, roman realist cu substrat mitic, ca să evidențieze faptul că tradiția și modernitatea nu reprezintă două forme opozitive, ci complementare, prin care ființa umană se poarte raporta la lumea în care trăiește.

Elevă la Liceul Teoretic "I. C Brătianu" Hațeg in clasa a XI-a - Iubește literatura - E pasionată de public speaking, dezbateri și orice ține de arta scrierii, de la articole obiective până la ficțiune.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*