Cum recunoști că ești copil

"în Texte/Poezie și literatură" by

Noapte lungă,
Nu mai pot dormi în pat cu ele
Umerii dor, se simt pietroși
Iar cu lacrimi șterg podele,
De ce mi-am păstrat amintirile?

Oamenii se foiesc în pat,
Eu ard lumânărele,
Rostesc chiar în pătratul lunii
Evantaiul dorințelor mele
Iar între ore date la schimb
Devin o visătoare.
Iar noaptea în soare mă pre-schimb,
Ca să-ți fiu călăuză și chip de îndurare.

Nu zâmbesc – nu chircesc,
Trag de pătura copilăriei
În care vag se ascundea
Tul de inocență, bumbac și ie.
Plapuma îmi e ciuruită de gloanțe
Picături de mercur, organizate-n conglomerat
Iluzia oglinzii în rugină se zbate
Iar chipul meu este uitat, pătat și îngrijorat.
Secretele duc spre dorințe carnale
„a palpa copilăria” când e fragedă devine
Boala cu care se luptă omul dependent,
Când se îmbată ilogic din lipsă de sine.

O astfel de himeră
Conturează în distopie
Căsuțele de copii naivi
Cu Barbie și Kent,
Modele din copilărie.
Aveam o casă de păpuși
Cu pereți goi și un tavan
Între care îmi petreceam idealurile
Pardon, coșmarurile,
În care nu puteam spune nici Slam
Treceau zile întregi, zideam, vorbeam
Dar nu era nimic real.
Iar în zori de zi eu mă temeam,
De modul în care înghițeau falșii,
Tot ce aveam.

Pe raftul acela al prejudecății
Diafanele lucruri nefaste,
Își lărgesc orizontul
Iar când să scap de insomnie
Mă aruncă pe frontul copilăriilor uitate.
De ce nu sunt astfel de lucruri
Ambalate mai frumos?
De ce n-au fir de aur tors?
Că doar cum pot să-mi facă mai mult rău,
Dacă nu au chipul visului tău?

Asta e arma imortalității:
Jucării pentru copii, sau oameni cu defecte
Suflete de copii, devenind abjecte
Suflete de adulți, spânzurate și negate
De ce nu recunoști că ești copil, când spui „mi-e frică” la 47,
E vorba despre…
Ani.
În care nu am învățat să spun chiar simplu adevărul,
Așa cum un adult îi spune copilului să facă.
„Să nu minți copilul meu, lui Dumnezeu nu o să-i placă!”

Seren Altintop

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*