De vorbă cu tine sub clar de lună

"în Citește-mă!" "de POV21"

                Ştii, uneori lucrurile nu se pot schimba, oricât ai încerca. Deciziile pe care le-ai luat, ei bine, nu le mai poți întoarce sau lua din nou. Cuvintele pe care le-ai spus, faptele pe care le-ai făcut, rănile pornite în suflet, nici pe alea nu le mai poți repara. Vine un moment în viață în care te simți neputincios, inutil, fără sens, incomplet și tot ce cauți e puțin sprijin.

Vocea din interiorul tău strigă după ajutor, dar tu nu știi cum să o exteriorizezi. Și devii rău, iar atunci când devii rău faci lucruri rele care rănesc și atunci: pierzi. Nu, de fapt, nu pierzi, alungi cu toată forța ta ceva ce cândva îți aducea zâmbetul pe buze cu simpla sa prezență. Şi crezi că asta e tot ce-ți dorești, că e mai bine. Dar vine un moment în care realizezi că nu e.
                 Seara când ești trist și poate ai nevoie de o mângâiere, nu o mai găsești, parcă încă o simți cum îți atinge pielea, cum te alină. Dar e doar o iluzie, o iluzie care dispare la fel cum dispare momentul în sine și doare. Pentru că nici măcar momentul nu-l poți schimba, nu mai găsești în el ce găseai cândva, pentru că nu mai e!
                Privirea aceea tandră, ochii aceia blânzi. Nu aveai nevoie să mai auzi cuvinte, pentru că asta transmitea fiecare fărâmă de sentiment.
Zâmbetul amar aflat în colțul gurii când greșeai, dar brațele care ignorau sentimentul și te cuprindeau din nou.
                Naivitatea de copil care te făcea să te simți special, tocmai pentru că nu putea vedea că lucrurile vor lua sfârșit, pentru că nu vedea altceva în jur, deoarece credea când spuneai că legătura creată e prea puternică ca să fie înfrântă de orice altceva..
                Oh, și zâmbetul tâmp de după.. De el îți amintești? Dar de puterea aceea inimaginabilă când venea vorba de voi doi aflată într-un corp atât de micuț îți amintești ? Era incredibilă.. Aveai impresia că ar fi fost în stare să mute munții doar să privească finalul fericit..
                Și speranța, de speranța nemuritoare îți amintești? Aceea care credea că orgoliul nu are cum să fie de fier atunci când sentimentele sunt reale? De buzele care ardeau..
               Acum, la final, rămâne doar să încerci să le resimți din nou sărutându-le pe ale tale. De glumele pe care doar voi le înțelegeați, gesturile… Și părul… Care uneori încurca totul, dar care te înconjura cândva ca și cum acelea ar fi fost marginile care vă desprindeau de realitate și să simțiți că vă aflați în bucățica voastră de rai, unde totul era posibil.. Mânuțele mici și reci care trebuiau încălzite de fiecare dată… Dar care ajungeau să trezească în tine sentimente pe care pur și simplu nu le poți explica…
                Nu știi de unde vin, nu știi unde se duc.. Uneori nu ştii ce se întâmplă cu tine.. Nici tu nu ești capabil să înțelegi.. Săruturile în ploi, priveliştile apusului, împăcările dulci.. Vocea care îți mângâia sufletul cu vorbe dulci, pure, sincere..
                Ce vezi tu acum, sunt doar niște litere, niște cuvinte legate care formează fraze.. Dar în mintea și în sufletul tău ce ai văzut de fapt ? Despre toate aceste lucruri vorbești la trecut și încerci să le spui „adio ” chiar dacă sufletul ți se sfărâmă în bucăți.. Încă ai în tine regretul că n-ai luptat pentru ceva ce nu știi dacă și când vei mai întâlni, dar orgoliul te ține tare.. Știi că te vei întoarce să privești în trecut cândva din nou și din nou doar de dragul de a retrăi ceva ce te făcea să te simți viu cândva..
                Ştii tu, suflet drag, uneori vorbești atât de încet încât abia te auzi, pentru că ești lipsit de puteri.. Strigi după ajutor cum știi mai bine, dar vocile rele din interiorul tău se fac auzite înaintea ta, pentru că ele țipă. Si numai așa uiți de lucrurile esențiale ale vieții. Ești într-o goană continuă, după ce, nici tu nu știi.. Crezi că-ți găsești liniștea, dar tot ceea ce descoperi în tine din ce în ce mai mult este agitaţia.. Uneori simți că te scufunzi în singurătate, şi e în regulă. Toți dintre noi o facem, dar atunci când ne întoarcem la mal.. Nu mai găsim ceea ce ne dorim, fiindcă n-am știut cum să plecăm..
                Viața îți dă, dar nu te împinge să iei. Iubirea e un fruct exotic pe care nu-l guști des și pe care îl găsești rar. Tu preferi să iei o mușcătură din el, apoi să termini mere, pere, portocale.. Fructul exotic preferi să-l strici decât să-l savurezi cum se cuvine.. Sensibilitatea e rară.. De obicei o găsești în adolescenţă și tinzi să o lași acolo considerând că e slăbiciune. Dar fără să realizezi vei descoperi că ea era doza ce te încărca cu pozitivitate.. N-o risipi, e ceva unic..
                Cuvintele „niciodată” , „rămas bun” , „ultima oară când”…  nu îți trezește fiori ? Mie da.. E ceva cu care mă confrunt acum.. Dar „târziu ” cum îți sună ? Trebuie să fie mult mai înfiorător.. Poate că eu sunt doar o visătoare care vede viața colorată în roz.. Dar într-o bună zi, vei dori să o trăiești și tu așa.. Privește cerul ! Îl privesc și eu.. Amândoi ne aflăm sub el.. Eu scriu acum sub stele ceea ce simt, iubirea noastră e una dintre ele.. Acum spun- mi tu, e ea căzătoare, sau ne va lumina mereu ? Să te numesc „străine” de acum sau „iubire”? Momentele dispar rând pe rând sau se rescriu ?
Inima mea era în palma ta, ea te implora să o alini, tu o implorai să plece.. Asta e încă o pagină ruptă din cartea iubirii mele pentru tine.. Vorbesc cu tine, chiar de nu mă auzi.. Asta sunt eu.. Aşa îmi e dat.. Gustul amar lăsat în urma ta îl simt din ce în ce mai mult, eu..scriu în urma lui.. Tot ceea ce ține de persoana mea îți aparținea, însă.. Darurile mele nu au fost de ajuns pentru ca tu să mă vezi doar pe mine și să mă simți.. Tu inimă, ai fost a mea cândva, orice ai mai întâlni.. Să ți aduci mereu aminte de chipul blând care te ierta mereu când greșeai și spera la un viitor frumos..
Iar acesta e doar un vis parțial frumos, din care eu mă trezesc acum…

-Vișan Andra Mihaela

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Du-te la Sus