Dorel Găină, omul măsluit din șanse

"în De POVeste/De văzut" "de POV21"

Celor cărora vă place să vă limpeziți ochii la vernisajele din Cluj și încă aveți impresia că l-ați văzut pe Dumnezeu în bocanci înalți, de armată, cu două aparate de fotografiat atârnându-i de gât, mă simt obligată să vă înștiințez că încă nu trăim cea de-a doua venire. Silueta sprijinită în toiag, cu părul peste umeri și barba căruntă este Dorel Ștefan Găină, care și-a pus costumul de zbor într-ale fotografiei în urmă cu 49 de ani.

foto: profil oficial Facebook

Nici ca artist plastic, nici ca designer, nici ca profesor universitar și nici ca visător nu s-a înregimentat într-un manifest pentru un subiect anume – pentru peisaj, nud, crăpături în asfalt, street photography sau natură statică. Ingredientele de armonie și dizarmonie, regăsite într-o stare de delir, în acel tango cu visarea, l-au făcut să abandoneze orice cutumă. Iubește să vadă orice și se însoțește cu acest privilegiu al privirii, transferat printr-o gândire narativă. Onorează întâmplarea prin fotografie efectivă sau poate rămâne doar la stadiul de nefotografie, cea menită să fie povestită.

Despre nefotografii s-ar putea vorbi ore întregi cu el și discuția tot nu ar ajunge la saturație. E simplu, dacă o fotografie nu poate surprinde vraja acelei stări, maestrul preferă să nu o facă și se va bucura doar de prilejul de a fi actor în acele „clipe de taină și tihnă ale lumii”. Nefotografiile sunt pentru mulți dintre noi nevăzute, iar să vezi nevăzutul e de-asupra firii umane.

Își revendică felul de a fi, pe care nu și-l poate explica, totodată, și se descrie drept „vărsător-risipitor-revărsător”. În timp ce mai trăgea un fum gros din tutunul scump așezat în pipă, mi-a spus că el ar vrea să fie portretizat prin „șanse” – „Șansa și norocul se plătesc scump, dar ăsta-i prețul echilibrului”.

A avut șansa să fie crescut de părinți îngăduitori, care i-au susținut orice moravuri într-ale artei. A avut șansa să facă design, fără să știe, de fapt, că face design. A avut șansa să prindă un loc de muncă în care designul era îngăduit ca prototip. A avut șansa să fie înconjurat de mentori și să ajungă la rândul său deschizător de uși. A avut șansa de a-și face același tatuaj cu o bună prietenă. A avut șansa să întâlnească o tânără care-i împărtășea aceleași pasiuni, trăind o căsnicie „formidabilă”, în care s-a ivit o singură ceartă – „cui îi rămâne casa după divorț?”.

De unde vin?

S-a născut în anul 1953, la data de 12 februarie, din părinți migranți. Dinspre mamă, provine din Basarabia, din „răzeși cu acte de pe timpul lui Ștefan cel Mare”. În 1905, tatăl mamei a luptat în Siberia, pentru armata țaristă, în Războiul Ruso-Turc, de unde a venit cu o nevastă cu părul alb, de zăpadă și ochi albaștri, de rusoaică și care, până la sfârșitul vieții, doar a „bălmăjit” românește. Deja arborele genealogic este unul hibrid sau, după cum spune însuși maestrul, „un arbore corcit”. Tatăl lui provine dintr-o familie fugită din Bulgaria, din calea opresiunii turcești.

În ’44, când rușii au invadat din nou Basarabia, familia lui a trebuit să ia țara la pas, în exod. A fost despărțită de un bombardament și fiecare a ajuns, pe cont propriu, la Drăgășani. Abia mai târziu s-au mutat lângă Oradea. Fratele din partea mamei a fost veteran de război, opunându-se opresiunii bolșevice și trecând Nistru pe o scândură. Drept facilități, a prins un post în Poșta Română, lângă Arad, la Chișinăul de Criș.

După ce unchiul său s-a stabilit la Arad, a luat-o în custodie și pe sora lui mai mică, mama celui care urma să devină Dorel Găină. „Fără să fiu un patriot îngust la minte, Oradea e locul cel mai minunat din lume, care nu mai există.”.

Cel mai minunat loc din lume

„Copilăria de la Oradea a fost formidabilă” – un cuvânt prin care își descrie toate acele șanse, puse pe masa cea de toate zilele. La Oradea era o frumoasă zonă de egalitate între toți, cu foarte multe aventuri ale exersării de pasiuni – desen, design, „jocuri de-a filmul”.

Până la vârsta de un an și jumătate a locuit la Săcuieni, unde majoritatea timpului și-o petrecea cu bunica sa, deoarece părinții munceau la Oradea. Atunci au constat ei că, dacă desenează, e copil cuminte. Prin ’54, i-au dat o revistă românească, a cărei primă pagină era imprimată cu fotografiile lui Gheroghe Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica. Identificându-i drept niște personalități, le-a desenat urechi de măgar.

Părinții nu știau dacă să o arunce sau să o distrugă, deoarece, în acea perioadă –  el nu – dar ei sigur ar fi făcut temniță. Dar au hotărât să păstreze desenele și să i le arate când urma să crească. După ce s-au mutat la oraș, micul Dorel a început să deseneze pe zidurile clădirilor centrale. Niște muncitori aflați pe schelă l-au văzut și i-au bătut la ușă, a doua zi, pentru a-l pârî la părinți. „Da’ are voie” a fost răspunsul care urma să se metamorfozeze în șanse pentru întreaga viață.

În 1960 a participat la un concurs de desen pe oraș, unde a luat locul întâi, chiar dacă el considera că unul dintre colegii lui merita premiul cel mare – un album cu picturi a maestrului Nicolae Grigorescu, un altul cu grafică din perioada socialistă și o păpușă, un vulpoi, din teatrul de păpuși – un soi de necoincidență, lupta dintre vulpoi și Găină, intriga cu care s-a jucat întreaga viață. Însă, cel mai important premiu pe care l-ar fi putut câștiga a fost prietenia celui care a organizat concursul, graficianul teatrului de păpuși.

De-atunci, acesta i-a îngăduit prezența în atelierul de scenografie din Teatrul de Păpuși, dar și în Atelierul Evreu, de cultură maghiară. În școala primară și în cea generală mergea direct la teatru. Când se încheia programul, fugea acasă să mănânce și să-și facă temele și „țuști”, la 18, bătea în ușa atelierului, unde era primit zilnic. Graficianul i-a devenit și prieten și mentor, având o influență pedagogică, fără să-și propună, asupra maestrului fotograf, deschizând porți spre viitor sau, cum ar zice domnul Dorel, oferindu-i o șansă, una dintre multele acordate de viață.

Prin 1965, a văzut în revista Arta, o sculptură de-a lui Brâncuși, pe care a catalogat-o drept „porcărie”. Nu a uitat nici până în ziua de azi replica pe care i-a dat-o graficianul, replică pe care a preluat-o și el zeci de ani la rând în fața studenților săi – „Ce-ai zis? Ține minte ce ai zis și peste cinci ani să te gândești la asta”.

Anticamera pasiunii pentru fotografie

Între timp, în clasa a patra, prin 1964, i s-a pus pata pe regia de film. Își dorea să devină regizor, iar ai lui, ca  întotdeauna, au fost foarte cooperanți cu pasiunile „nebunești”. S-a abonat la revista Cinema. Totul a pornit, de fapt, cu filmul Ordinul Cavalerilor Teutoni, care l-a  marcat foarte mult și de-atunci a știut că vrea să devină regizor de film. În 1965, tatăl său i-a cumpărat un aparat de filmat, din Uniunea Sovietică.

Nu a developat însă niciodată. Odată a filmat o excursie cu clasa și o altă dată, împreună cu prietenii, îmbrăcați fiind în romani, au filmat o scenă de luptă cu dacii, replică a filmului Dacia, a lui Sergiu Nicolaescu. Ca și regizor, marea lui realizare a fost să-și țină un camarad într-o băltoacă, prin februarie-martie, până când acesta a răcit. Nu de mult aflase că există unghiuri de vedere duble, așa că l-a căutat pe cel mai bun. Asta ar fi un fel de anticameră pentru pasiunea lui, fotografia, a cărui start oficial a fost anul 1970, în primăvară.

Pe Malul Crișului se desfășura primul Concurs Național de Câini și, fiind pasionat de patrupede, s-a hotărât să-și folosească cele două aparate identice pe care le-a câștigat în urma unor concursuri. Încă de atunci, clișeele și cardurile au devenit neîncăpătoare pentru cât ar fi vrut el să cuprindă cu cele două aparate, un pattern rămas încă vizibil la gâtul maestrului.

Liceu, cimitir al tinereții mele

„Decât să vorbești tu maghiara și noi să nu înțelegem nimic, lasă-ne pe noi să vorbim românește”, îi spuneau prietenii. Consideră că a avut noroc că a stricat Ceaușescu Televiziunea Română și, într-un an de zile, a reușit să învețe să citească în maghiară, fiindcă își dorea să parcurgă niște cărți care i-au fost povestite de un prieten evreu, de cultură maghiară. Prima carte citită în maghiară se intitulează Satul pierdut, a lui Eugen Rezer, iar a doua carte, Capcana 22, a lui Joseph Heller, durând nu mai puțin de doi ani să fie parcursă, deoarece era nevoie de un vocabular complex, care s-a format doar în timp. Franceza și maghiara sunt limbile de comunicare, în afară de română. De curând a constatat că poate să răspundă și în engleză, nu doar să înțeleagă conversațiile.

Până în clasa a X-a a studiat la Școala Populară de Arte. Acolo a întâlnit un profesor de desen, veteran de război cu aere rebele, care i-a permis să deseneze un spațiu ecvestru în revista liceului – domnițe nud, călare. Pe clasa a X-a, Dorel și colegii lui se ceartă cu directorul – „Noi aveam dreptate și el nu, mă rog, el era director” – și, drept urmare, s-au hotărât în comun să se transfere la liceul real și, în toamnă, el a fost singurul care s-a ținut de cuvânt. „Nu-mi pare rău”, zice domnul Găină, tremurându-i vocea de haz – „A fost un ghinion-șansă, în același timp”. Cocheta cu ideea de aviație, motiv pentru care a făcut tocmai pasul dinspre arte, spre real.

Dacă aveți șansa să ajungeți în America și cunoașteți pe acolo un fost coleg de liceu de-al domnului Găină, veți putea găsi, într-o ramă, un celebru extemporal, subscris de maestru în clasa a IX-a, notat cu 2, deoarece a demonstrat cu subiect și cu predicat, respectiv cu literă și cu cifră, că „apă + xer = acid sulfuric”. A început să înțeleagă chimia odată cu dezvoltarea pasiunii pentru fotografie, când trebuia să lucreze cu substanțe și să fie observator direct al reacției dintre elemente.

Deși învăța doar la trei materii toată după-masa – matematică, fizică și chimie –, în clasa a XI-a a rămas corigent, dar menționează și de data asta norocul, deoarece a trecut clasa după ce i s-a schimbat profesorul și a venit un altul, mai înțelegător cu opțiunile pe care acesta le avea după absolvirea liceului. Era răpit de la orele de anatomie în cabinetul profesoarei, unde i se dădea o pensulă în mână și era încurajat să picteze astronauți americani pe pereți și Sistemul Solar, drept care a primit media 10 la această disciplină, pe „nemeritate”.

A făcut parte din Cenaclul Tineretului de la Oradea, care a fost desființat de comuniști, pentru că era prea rebel pentru orizonturile lor. Peste un an s-a înființat Atelier 35, un fel de Uniune a Tinerilor Comuniști. Le-a ieșit taman invers, pentru că a devenit mult mai rebel chiar și decât Cenaclul Tineretului. La Oradea era un fel de „lasă-mă să te las”, se putea trăi cu leul în cușcă și nu pățea nimic nici leul, nici artistul.

foto: arhivă personală

Iubesc Clujul și Clujul mă iubește

A făcut parte dintr-a doua generație a secției de design de la Institutul de Arte Plastice Ioan Andreescu, din Cluj-Napoca. Întâmplarea face că era într-o excursie cu liceul, implicit cu profesoara de anatomie, la Cluj. Au răpit din timpul tuturor pentru a-l duce pe elevul Dorel în vizită la ceea ce urma să-i fie a doua casă. Acolo l-a întâlnit pe șeful secției de design, care tăia în carne vie la orele de pregătire, având o asprime unică. Dar „cumva” a trecut peste executările pedagogului atât de la pregătire, cât și din timpul studenției.

Povestește despre anii de studenție cu privirea pierdută în timp, rupând orice contact vizual. Amintește de o statuetă sculptată în piatră de nuanță alb-gri, care înfățișează capul lui Adonis și care dăinuie și azi în grădina din spatele Casei Matei. Singurul lucru schimbat a fost corcodușul sălbatic, care a fost tăiat, spre mâhnirea studenților, și a fost plantat în loc o magnolie.

După studenție s-a întors pe meleagurile Bihorului. Mai întâi, a lucrat la Fabrica Metalica, după care a ajuns în birourile de creație de la Viitorul Oradea, „unde era la modă să ai designeri, chiar dacă nu te lăsau să faci nimic”. Din motive Pământești, avea obiceiul de a întârzia – ori trecea o bătrânică oarbă strada, ori visa că decolează cu un concorde și rămânea blocat în vis să vadă cum e, ori făcea taxiul pană. I s-a spus că nimeni nu este de neînlocuit, dar cu toate astea „a avut șansa să facă parte din acea formidabilă echipă, a cărui șef era un evreu cu nasul coroiat”. Între timp, a lucrat și în calitate de cadru didactic asociat la Facultatea de Arte Vizuale din Arad, la catedra de design.

Mai târziu avea să se înființeze secția de foto de la actuala Universitate de Artă și Design, unde a fost chemat în calitate de cadru didactic. Nu a vrut să fie profesor titular, deoarece a vrut să își păstreze libertatea de a fi orădean. Deși pasiunea lui covârșitoare era designul, a predat doar cursurile de fotografie, deoarece acestea necesitau un singur drum pe săptămână la Cluj. În primul an a funcționat așa, în al doilea an venea două zile la Cluj, până când, prin 2006, nu a mai putut face naveta la Oradea, iar din 2010 are doar buletin de Cluj. „Recunosc că, oricât de mult iubesc Clujul și Clujul mă iubește, încă am nostalgia orașului Oradea și a atmosferei de-acolo, chiar dacă Oradea mea nu mai există.”. Spera ca la pensie să se-ntoarcă acolo, dar Clujul a devenit un burete absorbant pentru existența sa.

Șansa de a fi la această secție de fotografie a însemnat pentru el o stare de cordialitate, de prietenie. Consideră că nu poți fi numit profesor, în adevăratul sens al cuvântului, la o secție de artă. Poți fi mentor și maxim, la celălalt interval, poți fi antrenor, fiindcă unii dintre studenți promit mult încă de la început și-atunci e bine să nu fii cadru didactic, ci coleg și prieten într-o aventură a echipei.

A trăi în afara Imperiului Ceasului

Despre creativitate, Dorel Găină crede că este aceeași în tot decursul istoriei omenești. Mai mult, el observă acest principiu la orice stare de ființare, respectiv la animale, care sunt mai apropiate de noi, ca și raportare de tip oglindă.

În concepția sa, starea de creativitate te face să devii un pod între aflarea întru realitatea concretă, palpabilă și între propunerea de repovestire a acestei realități. Și în fotografie se poate vorbi despre suprarealism, metarealism, realism magic, imaginarium, stare de fabulos, de fantastic. Astfel, reprezentarea de realitate devine o călătorie între mai multe realități.

foto: arhivă personală

În decursul celor aproape cinci decenii de fotografie, maestrul a participat la peste 23 de expoziții naționale și internaționale, făcând parte din  Uniunea Artiștilor Plastici din România, Asociația Artiștilor Fotografi din România și Art in Situ, Franța.

Dorel Găină mănâncă artă cu lingura de supă, o inspiră și o expiră înzecit, prin harul său care va ține umbră Pământului alte decenii de acum încolo. A vrut mereu să iasă de sub Imperiul Ceasului, și poate că tocmai răspunsul matern, „Da’ are voie”, nu i-a marcat doar copilăria, ci întreaga existență. Deși  oferă, prin arta sa, o altă perspectivă asupra lumii, consideră că nu va putea niciodată dărui cuantificat ceea ce a primit necuantificat.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Du-te la Sus