TIFF – începuturi

"în Din împrejurimi/Timp liber" "de POV21"

La începutul anului, când tot omul își face o listă de priorități, eu m-am înscris la TIFF (Transilvania International Film Festival) și mi-am promis să scriu licența despre importanța unui scop în viață. Aș spune că aveam speranțe să fiu acceptată la festival, dar aș minți, pentru că nu credeam că sunt capabilă să particip activ la un eveniment atât de cunoscut.

Ei bine, am fost acceptată.

Pe lângă entuziasmul și bucuria pe care le-am trăit citind mesajul, am realizat că eu chiar nu puteam să cunosc oameni noi și să mă implic, pentru că eram deprimată. Eram într-o stare constantă de vinovăție și tristețe, pe care nu le simțisem demult. Totuși, cu ultimele picături de motivație rămase în mine, am mers în prima zi de festival. De atunci, lucrurile s-au schimbat definitiv.

Zece zile de râsete și ore nedormite. Zece zile cu oameni minunați și sute de ziare de împărțit pe străzile Clujului. Zece zile de cafea și ploaie pe străzile Clujului. Zece zile care au trecut prea repede prin sufletul meu. Experiența de la TIFF este, de departe, una care mi-a lăsat multă bucurie și dor cimentat.

O mică sinteză a tot ce s-a întâmplat: dimineața începea cu îmbrățișări și cafea, cu glume – născute din prea multă oboseală și stres – cu doamna care ne făcea curățenie, mereu în același loc, mereu ascultând muzică creștină. Până la amiază, trebuia să vadă tot Clujul programul zilei de la TIFF, cu orice preț. Fiind niște ore foarte aglomerate, fiecare dintre noi ne-am cunoscut reacțiile la stres, și cred că asta ne-a unit cel mai mult (mai mult decât așteptarea de la McDonald’s ).

Ne-am afișat vulnerabilitățile încă de la început, pentru că am ținut unii la alții încă de atunci. Ar fi de așteptat ca eu să rămân cu amintiri legate de filmele de la festival, de activități sau invitați. Ei bine, în mod paradoxal, experiența mea e mult mai mult de atât. Am înțeles că o echipă se formează atunci când fiecare membru este onest și dispus să muncească cu drag, până când toți își termină treaba, ca mai apoi să avem timpul nostru, cu glume proaste și autoironii. Am înțeles că o echipă adevărată lucrează toată ziua, ca mai apoi să meargă la party-uri și la karaoke fără nicio inhibiție, așa cum eu nu m-aș fi crezut în stare vreodată.

Ne-am bucurat să fim parte dintr-un proiect așa frumos, să promovăm un lucru în care fiecare din noi crede și să o facem cu drag. Poate din perspectiva unui spectator nu se vede toată munca din spate, dar vă spun eu. În spate sunt sute de oameni care se trezesc dimineața – sau nu se trezesc, pentru că nu mai apucă să doarmă – și au grijă ca totul să fie perfect într-un timp record. Totuși, tind să cred că merită tot efortul doar pentru pauzele pline de bucurie din curte, unde m-am ascuns, atâtea zile, de ploaie și câteodată de mine. Despre filme nu vă pot spune prea multe, pentru că le-am văzut mai mult în primele pagini din ziare, decât la cinema.

E inutil să spun cât de mult o să-mi lipsească oamenii, ziarele și Kara (cățelușa TIFF-ului). Pot doar să mărturisesc că în sfârșit simt că aparțin de ceva și prin asta mi-am aflat și scopul despre care o să scriu în licență, gândindu-mă la cele zece zile în care nu am mai fost doar Alina, ci „voluntar Promo Master”, zisă și Tufa, mai apoi.

Așadar, mulțumesc TIFF că mi-ai arătat ce frumoasă-i lumea asta, cu oameni care știu să zâmbească în fața unui refuz categoric de ziar.

Alina Bora

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Du-te la Sus