Ajutor

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"
„Respiră, Alarik. Doar respiră…
Nu te gândi prea mult la asta.
Doar fă-o.
Asta dacă nu vrei să mori…”

Fac ceea ce mi-am zis, ridicându-mă din molozul ăsta afurisit. Tușesc de câteva ori din cauza prafului, scuipând sângele ce mi s-a adunat în gură. Nu-l puteam înghiți. Nu-l puteam nici scuipa atunci. Puteam doar să îl țin în gură. 

Îmi simt corpul greu și rănile mă ustură îngrozitor. Naiba s-o ia de bombă, nici n-am văzut-o. Nu e ca și cum aveam posibilitatea asta, iar faptul că am fost la kilometri depărtare când s-a detonat îmi ușurează cu 20% viața. Ți se pare puțin? Mie nu, și știi de ce? Pentru că aș fi preferat să mor decât să continui să trăiesc așa. Bine, poate nu ucis de o bombă; aflat sub niște gunoaie și bucăți din clădirea de lângă.

Oricum, faptul că sunt în viață cred că înseamnă ceva. Sau poate doar s-a gândit Cel de Sus c-ar trebui să mai sufăr puțin. Știți voi, să fii sigur… Să nu ai ce mânca cu zilele și să simți cum te mănânci din interior… Câteodată să nu ai un loc unde să dormi… E rău. E dureros. Și știți cum mai e? E greșit. E greșit pentru că mulți ca mine stau și trudesc pentru un colț de pâine, iar asta în timp ce alții înoată în bani. Să le stea în gât.

Nu vreau să crezi că mă plâng acum. Vreau doar să îți atrag atenția cu ceva: să nu întorci spatele celui care întinde mâna după ajutor. Pentru că, într-o zi, ai putea fi tu în locul lui. Și sunt sigur că nu vrei asta.

Așa că, te rog, prinde-mă de mână și ajută-mă cu rănile astea spurcate.

A, simt că leșin. Nu, sper să n-o fac. Dacă o să cad acum o să îmi sparg capul și o să am o rană în plus de îngrijit. Deja mă clatin și lumea se învârte în jurul meu. Aud în depărtare câteva țipete și un alt „BOOM!” mare, iar prima întrebare care îmi vine în minte înainte de leșin e „Cine ne atacă?”. Însă nu apuc să mai aud ceva, căci corpul meu cade la pământ cu un pufnet.

Tot ce vreau e la mama.
*Îmi simt pleoapele grele de parcă aș avea pe ochi niște pietre afurisit de greoaie. Încerc să mă mișc, însă renunț la idee imediat ce simt cum mă înțeapă întreg corpul. De undeva din dreapta aud o voce care încearcă să mă liniștească:
— Stai cuminte, încă nu ți-ai revenit în totalitate.
E vocea unei femei. Caldă. Moale. Blândă. Sigură pe ea.
— Nu te speria, căci ești în siguranță. Te voi ajuta.
Reușesc să îmi deschid ochii, lăsându-mi capul pe o parte, privind-o. Are părul cărunt, care îi ajunge până la umeri, iar ochii ei mă duc cu gândul la cerul nopții. Îmi zâmbește, dar nu mai spune nimic altceva. Continuă să îmi trateze rănile cu grație, de parcă corpul și rănile mele sunt de sticlă fragilă.
— Câți ani ai?
— Am doișpe’.
— Înțeleg. Ai suferit destul, acum te vei odihni, băiete.
Iar eu, obosit de evenimentele petrecute înainte, adorm în patul moale al bătrânei.*Nu i-am aflat numele nici acum, după cincisprezece ani. Îi ziceam Baba, nu din cauză că ar fi fost foarte bătrână, ci pentru că avea un tic ciudat să mormăie „Babababa” de fiecare dată când se apleca sau nu îi convenea ceva. Nu m-a corectat niciodată și nici n-a părut deranjată. Mi-ar fi plăcut să știu măcar de unde e. Așa aș fi putut afla mai multe despre ea.Dar era misterioasă și chiar dacă m-a ajutat și am ajutat-o și eu tot nu mi-a spus nimic despre ea. Nici de la localnici, care erau la câțiva kilometrii depărtare, n-am aflat ceva prea folositor. Atâta că era văduvă, soțul i-a murit misterios și eu am fost crezut copilul ei din flori. Nici acum, după douăzeci de ani nu știu cum o cheamă. Și faptul că nu știu asta mă înnebunește. Ca și cum nu aș știi Tatăl Nostru.Cum să nu știu numele celei care m-a îngrijit până am fost luat cu forța de la ea de niște polițiști idioți? Polițiștii dracului, nici nu m-au lăsat să o ajut să se ridice de jos. Nu e ca și cum nu ar fi putut să se ridice singură, dar așa îi puteam mulțumi pentru o ultimă oară.
Acum mă plimb pe străzile prost luminate, privind în jur în speranța că voi găsi ceva interesant de făcut în următoarele secunde. Dar norocul nu ține cu mine. Deja mă plictisesc.

Sunt întrerupt din gândurile mele de un polițist ce îmi face diferite semne ca să mă opresc, iar când ajunge destul de aproape de mine îl aud gâfâind.
— Domnule… Domnule Alarik… Bună. Eu… Vă deranjez ca să…
Nu înțeleg prea bine din cauza gâfâitului, iar la sugestia mea ne așezăm pe o bancă. Bărbatul își trage sufletul câteva minute, privirea lui fiind pierdută prin cer.
— Știm cine e doamna care te-a salvat, domnule primar.
Inima îmi stă în gât și mai că o simt cum îmi iese din piept. Doar datorită ei am ajuns unde sunt acum, alături de oameni minunați și o viață plăcută, fără durere. Ea e motivul care m-a făcut să ajut pe oricine avea nevoie de ajutor. Ea e motivul pentru care știu ce e frumusețea vieții. Ea e motivul…
— A murit acum doi ani.

Dar ea e moartă. Și simt cum tot cerul îmi cade în cap, inima spărgându-mi-se în mii de bucățele precum un pahar scăpat pe jos. M-a învățat să ajut, așa că am vrut să o ajut la rândul meu iar. Dar acum nu mai pot să o ajut, așa că îi voi ajuta pe alții… Rămân în acea seară alături de polițist. Nu pentru multă vreme, doar cât să îi plâng moartea.
Naiely Arman

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Suflet de ceramică

Ieri, astăzi și mâine singuri în de-ale inimii Suflet de ceramică ascund
Vara

Invocare la vară

Târziu am aflat Că vara s-a sfârșit, că râsul tău sardonic curând
Derulează înapoi